de Corina Moraru, clasa a XI-a B
Sursă imagine: www.pinterest.com
Ⅰ
Când am deschis din nou ochii, eram înapoi în casă, înapoi în patul meu, sub pătura groasă de lână pe care o primisem de la bunica. Gâfâiam și îmi simțeam corpul acoperit de o sudoare rece. Încă mă durea umărul, însă, când am căutat rana cu mâna, nu am găsit nimic.
Am rămas în pat un timp, rezemată de perne și uitându-mă în gol, până când mi-am zis că aș face mai bine să mă ridic.
Mi-am trecut picioarele peste marginea patului, tresărind când au atins podeaua de piatră; era atât de rece!
M-am târât apoi până la baie, oprindu-mă lângă fereastră ca să privesc spre câmpul care ne înconjura casa. Iarba era scurtă, presărată pe ici, pe colo cu floricele albastre, roșii și albe. Am zâmbit și mi-am continuat drumul către baie, aplecându-mă, când am ajuns, peste chiuvetă ca să mă spăl pe față. Până la contactul cu apa rece de la robinet, nu am realizat cât de încinși îmi erau obrajii.
Când am terminat, m-am privit în oglindă. Albul ochilor îmi era acoperit de zeci de vinișoare minuscule și roșii – dovadă că nu dormisem nici bine, nici îndeajuns –, iar umbre mov-albăstrui îmi colorau pleoapele inferioare. Încă aveam pielea palidă (din cauza febrei care mă ținuse prizonieră în pat în ultimele zile), iar părul îmi era ciufulit și plin de noduri care se asemănau cuiburilor de păsări. Am oftat și mi-am uscat fața cu prosopul agățat în dreapta chiuvetei.
Ⅱ
Am trecut pe lângă masa din bucătărie, spre terasă, ca să ies afară, unde probabil l-aș fi găsit pe tata.
Ne petreceam diminețile la masa din foișor. Tata fuma și bea cafea (niciunul dintre noi nu mânca dimineața, eu pentru că mi se făcea greață, el pentru că pur și simplu așa fusese învățat de către părinții săi), iar eu stăteam pe lângă el, fie vorbind, fie citind cine știe ce carte pe care o găseam pe la bibliotecă. Fumam și eu câteodată, dar destul de rar și asta pentru că nu-i plăcea să-și împartă pachetul de Viceroy roșu.
M-am așezat lângă el și n-am zis nimic, doar m-am uitat la profilul său, la nasul alungit și puțin strâmb, la barba pe care nu și-a luat-o de probabil două zile (tatălui meu nu-i plăcea să aibă barbă, așa că, de obicei, și-o rădea zilnic, dar acum probabil că nu avusese timp), la părul negru ca pana corbului care-i cădea în valuri lejere în jurul feței albe ca laptele.
Îmi simțeam ochii înțepați de lacrimi și nu știam de ce. Tata era tot ce aveam, eram doar noi.
Aveam probabil opt ani când mama a dispărut din viețile noastre. O perioadă a fost perfect să fim doar eu și tata – să mă culc târziu, să mănânc cereale la cină, să îmi aduc prietenii acasă –, dar după o vreme, a început să îmi fie dor de ea și era foarte clar că și lui îi era, în special azi. Țintea în mână o poză cu ei din ziua nunții și zâmbea firav, aproape imperceptibil. Nu știu de ce, dar l-am luat în brațe, strâns. M-a strâns și el la rândul lui, ascunzându-și fața în umărul meu. Strânsoarea îi era fermă și corpul cald. Am închis ochii și am început să îmi plimb mâna de sus în jos pe spatele său, simțind vertebrele care împungeau subtil pe sub pielea-i fină.
Am început să plâng și nu găseam o explicație pentru starea mea. Poate era din cauza dorului de mama, poate din cauza visului care m-a tulburat sau poate din cauza febrei care nu mă părăsise încă. Și-a strâns brațele mai tare în jurul meu și am rămas amândoi așa, tăcuți pentru un timp pe care nu l-am putut calcula.
