de Tanya Teleman, clasa a IX-a B
Imaginea reprezentativă este generată cu inteligența artificială.
În fiecare seară, închid ochii gândindu-mă la viitor, iar când mă trezesc dimineața, aceelași gând îmi ocupă mintea și asta se întâmplă în fiecare minut al zilei. Totodată, îmi răsună în minte cuvintele mamei mele: „Aceștia sunt cei mai frumoși ani din viața ta, bucură-te de ei!” Dar cum poate ceva atât de frumos să fie așa obositor?
Consider că problema generației actuale este lipsa trăirii în moment, diluarea concentrării asupra celor ce se petrec în jur, aspecte care conduc la precaritatea amintirilor ce se formează în momentul vorbirii. Adolescenții trăiesc cu gândul la viitorul lor și îi preocupă întrebarea daca vor putea face față presiunii, presiune ce nici în momentul trăirii pare să nu îi slăbească.
Până la urmă, de ce contează așa mult să trăim în moment? Sinceră să fiu, fericirea depinde de a trăi în moment, mi s-a întamplat să fiu la evenimente cu prietenii mei și sa realizez în mijlocul discuțiilor cât de fericită sunt, cât de fericită mă fac prietenii mei, câtă bucurie simt și cât de recunoscatoare sunt să am oameni în jurul meu ce mă determină să scap de griji, chiar și pentru cateva ore.
Oamenii trăiesc în acele momente de „cum ar fi?” („what if”) și cred că este bine să avem în vedere și consecințele, efectele sau posibilele rezultate ale acțiunilor noastre, dar în aceelași timp, acest stil de viață devine un stres, de care nu putem scăpa, deoarece am învațat să trăim în acest fel. Dar oare chiar e recomandat să ne desfășurăm existența în această manieră?
Răspunsul la această întrebare, venit din propria experiență, este că nu așa ar trebui să trăim. Am ratat atâtea aspecte ce puteau fi minunate, doar din frica de ce s-ar putea întampla. Regret că nu am acționat când trebuia, iar din nefericire, voi trăi cu regretul că nu am făcut nimic, voi trăi cu un nou „cum ar fi fost?”/„how would it have been” și atât de ușor se transformă un „cum ar fi?”/„what if?” în altul… Deci, ar fi corect să spun că trăim într-un ciclu? Da, ar fi.
Ne trezim, ne gândim și ne culcăm, este normal să fie așa. Anormal e să ne blocăm. Pe lângă presiunea viitorului, mai există și regretul trecutului, deci, cum ar trebui un adolescent să facă față presiunii când acesta este blocat între un trecut marcat de regrete și un viitor incert? Cum ar trebui un adolescent să trăiască dacă mintea lui străbate între două lumi? Sunt întrebări la care aș răspunde, dacă nu m-aș regăsi în aceeași situație. Adevărul este că știu ce este normal.
Este normal să nu știi ce vrei, este normal să te simți pierdut. Îmi spun că lumea se mișcă, iar eu stau pe loc, toți știu ce vor, eu de ce nu am habar? De ce eu știu că este normal să te simți diferit, dar de ce nu-mi place să accept că sunt diferită? La fel, pe lângă „cum ar fi?”, trăim și în „de ce?”. Întrebarea mea este când vom începe să trăim?… Poate când ne vom simți normali, poate când vom ști, dar până la urmă, nu poți ști tot sau poate niciodată nu vom trăi cu adevărat, poate, poate și iar poate… Am fost facuți să râdem, zâmbim și glumim în moment și să realizăm la finalul zilei că momentul a trecut, așa că ne propunem să ne bucurăm de următorul mai mult. Deci, iar ne regăsim între intervalul trecut și cel viitor.
Cert este că nu vom fi niciodată pregatiți, dar ne putem pregăti, cât timp nu uităm să trăim pe parcurs, cât timp ne oprim pentru o secundă și ne amintim să respirăm. Aceasta este viața noastră, cu un trecut ce ne umple mintea mai mult cu regrete decât cu amintiri, cu un viitor ce pune mai multă presiune decât ne face nerabtători față de el și cu un prezent… un prezent despre care nu știu ce pot spune, având în vedere că astăzi m-am gândit mai mult la trecut și la viitor.
Important este să-l îmbrățișăm pe cel de ieri, să aplaudăm persoana care a trecut și prin ziua de astăzi și să admirăm modelul ce vom deveni mâine.
