de Corina Moraru, clasa a XI-a B
Sursă imagine: www.pinterest.com
Abia puteam să văd ceva în lumina albăstrie a dimineții. Tot ce puteam să fac era să fug în continuare prin ceața groasă ca fumul care ne înconjura – pe mine și pe tatăl meu, ai cărui pași îi puteam auzi în spatele meu – și să mă rog, la oricare entitate dornică să asculte, să nu mă prindă.
…
M-am trezit în acea dimineață cu mâinile lui mari încleștate în jurul gâtului meu, încercând să-mi stoarcă viața din trup. Nu știu ce-l apucase, dar ochii lui trădau o stare de nebunie pe care nu o mai văzusem niciodată până atunci.
Nu știam nici cum am ajuns să fug pe câmpul din spatele casei, nici de unde a apucat toporul.
Ceața mă orbea, iar iarba groasă și neobișnuit de înaltă care crescuse în ultimele luni (sau mai degrabă peste noapte, pentru că nu-mi amintesc să fi fost acolo când m-am culcat) mă încetinea atât de mult, încât tata a reușit să lovească. O lovitură grea și apăsată, chiar între baza gâtului și umăr.
Durerea pe care o simțeam era parcă amorțită, dar senzația sângelui cald și lipicios care mi se scurgea pe braț și pe sân era cât se poate de vie. Am căzut în genunchi, scoțând un țipăt sugrumat și așteptând-mă să simt altă lovitură, urmată de mai multă durere amorțită; nu a mai venit lovitura așteptată, pe care o bănuiam drept fatală.
Încet, am deschis ochii și m-am uitat în spate, unde tatăl meu stătea încremenit pe loc, cu toporul greu încă ridicat deasupra capului, dar fără să mai cadă.
Era ca și cum timpul se oprise, încremenind odată cu el și lumea din jurul meu.
M-am holbat la tatăl meu pentru un timp, până am observat câinele mare și negru – care părea să fie făcut din pur întuneric, înghițind până și firimitura de lumină existentă – ce alerga cu viteză înspre noi. Se mișca repede și i-am văzut fălcile uriașe deschizându-se pe măsură ce se apropia.
Când a ajuns în cele din urmă la noi, am închis ochii, nedorindu-mi să văd măcelul.
Va urma…
