de Antonia Mîndru, clasa a X-a B
„Unora le place numai ce înțeleg, alții înțeleg numai ce le place.”
Lucian Blaga
Schiță
Istoria se rescrie pentru noi.
Exist-un univers pe care doi
Îndrăgostiți nebuni și nonșalanți
Îl vor străbate iar, cu pași galanți.
Vom adânci și noi aceleași scări,
Visând, dintr-un balcon, aceiași sori.
Aceleași flori ne vor grava și nouă
Romanțe, amintiri, pe stropi de rouă.
Același timp ni se va da, să-l bem
Din două cupe, duse în tandem
Spre alte buze de carbon fierbinte,
Ce-au renunțat să murmure cuvinte.
Ne vom plimba, tăcând, pe-aceeași plajă.
Mareea ne va rupe, ca o vrajă,
Purtându-ne, mințiți, pe-aceeași poartă
Spre universul tern – natură moartă.
Când schița unei fericiri ne-nșală,
Există cerul – pânză albă, goală.
De-aceea te sărut, carbon fierbinte,
Să-ți dau curaj și propriile cuvinte.
Epilogul statuii de bronz
Pe micul soclu, înverzit de vreme,
Ținând în palme ochiul stins de ceară,
Un înger cu-o figură literară
Își pierde timpul, murmurând poeme.
Uzura vremii, daltă riguroasă,
I-a șlefuit, mirată, poezia.
El, rezonând tăcut cu elegia,
Și-a luat o mină grav-sentențioasă,
Oftând din înverzita lui carcasă.
Recită rar, ghicind în pașii repezi
Copii lipsiți de griji și de conștiințe.
Tresare gândul sumbrei sale științe
Și lacrimi curg din ochii goi și netezi.
De tristă, îndelungă așteptare
Chiar bronzul e, deodată, prea bătrân,
E neted firul timpului nebun,
Nimic apune și nimic răsare.
Doar când se-aprinde micul ochi de ceară
Din palma-ncremenită infinit,
Își cântă epilogul, fericit,
Un înger cu-o figură literară.
Cuvânt posterității
Cimitirul… parc al celor morți,
cu pământ jilav în straturi
și cu larg deschise porți,
cu alei bătătorite,
măturate de-un oftat…
Parc al celor fără umbră –
cimitirul dintr-un sat.
Mers contemplativ, alene,
pe sub arbori desfrunziți…
Gândul tău la mii de muguri
explodând însuflețiți
fiecare primăvară,
pe când tu, străin și om,
vei tânji, cu oase grele,
trupul ferm al unui pom…
Îți îngădui un suspin.
Sentimentul profanării
are gust amar și plin,
printre sute de altare.
Va veni și ziua-n care
tu vei fi cel tulburat,
adormit la întâmplare
sub o lespede, în sat.
Frământări în cimitirul –
parc al celor fără umbră,
cu un pas tot mai alene
și cu ani gonind din urmă.
Frământări sub arbori veșnici,
căutând un adăpost,
până, în urechea‐ți surdă,
Timpul va șopti: „Ai fost…”
