Despre Cella Serghi și fereastra cu pânză de păianjen

de Maria Giurgiu, clasa a XI-a B

„Unii spun: «Sunt atâtea colțuri de lume pe care nu le-am văzut». Eu spun cu același regret: «Sunt atâtea cărți pe care nu le-am citit, sunt atâția oameni pe care aș fi vrut să îi cunosc».”

Cella Serghi s-a născut în Dobrogea, în anul 1907. Pseudominul sub care scrie (numele său real fiind Cella Marcoff) evocă în amintirile cunoscătorilor imaginea Mării Negre, descrisă în romanul de debut, „Pânza de păianjen”, observată din orașele Mangalia, Constanța și Balcic, privirea ei marcată de melancolie și visare din pozele alb-negru și, bineînțeles, iubirea purtată de autoare pentru romancierul bucureștean Camil Petrescu. Deși nedreaptă, rezumarea vieții și operei artistei la relația sa cu autorul „Ultimei nopți” dovedește o altă versiune a oglindirii receptorului în munca artistului. Astfel, pentru romantici, Cella Serghi va fi o minte talentată atinsă de iubirea copleșitoare, pentru cititorii obișnuiți, va fi una dintre cele mai importante scriitoare interbelice de la noi, iar pentru dobrogeni, va fi un exponent important al culturii, întotdeauna.

Trăiește la Constanța până în anul 1916, când războiul îi determină familia să-și mute reședința la Brăila, apoi la București. În centrul vechi al orașului Constanța, ușa de la intrarea în casa Cellei Serghi înrămează un dreptunghi de sticlă fumurie cu desenul unei pânze de păianjen. Din copilăria sa, în autobiografia intitulată „Pe firul de păianjen al memoriei” (1977) și în interviuri, autoarea amintește locul natal: „M-am născut la Constanța, într-o casă de pe strada Mării, și prezența mării a avut o influență deosebit de puternică asupra copilăriei mele. […] de la verdele jadului la albastru de cobalt, nisipul, aur încins, dimineţile triumfătoare de la Mamaia, Cazinoul şi în centru statuia lui Ovidiu, iar la câţiva paşi, pe strada Traian, dugheana bunicului, ticsită de ulcele de lut ars, opaiţe, amfore, sticluţe irizate, figurine ciobite, descoperite în săpăturile străvechiului Tomis, totul era făcut să încânte, să neliniştească, să tulbure, să şlefuiască sufletul unui copil”. Spațiul descris, atât de important pentru experiențele autoarei, beneficiază de reprezentarea din cărțile acesteia.

La mai puțin de opt ani după mutarea în București, tânara Cella Serghi îl întălnește pe romancierul Camil Petrescu. După alți trei ani, ea are în jur de 20, este studentă în anul al doilea la Facultatea de Drept din București și este căsătorită cu inginerul Alfino Seni. Bună prietenă cu autorul, se îndrăgostește de el și formulează afirmații reale și frapante despre dragostea tânără. Acestea rezonează cu cititorii contemporani imbolnăviți de aceleași pasiuni (căci romantici și sensibili, predispuși la obsesie sunt mulți dintre cititori): „Dragostea mea nu-i nici rătăcire, nici zigzag de încântare supremă și disperări fără fund. Iubesc cum respir: egal, iremediabil și pentru totdeauna…”

Camil Petrescu, alături de Iosif Mendel Hechter (cunoscut după pesudonimul literar Mihai Sebastian) o încurajează să scrie. La rândul ei, îl ajută pe primul să descrie toaletele personajelor feminine din romanul „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”. În 1936, Mihail Sebastian citește manuscrisul cărții de debut a Cellei Serghi și îl recomandă autorului Liviu Rebreanu. Astfel, apare romanul „Pânza de păianjen”, publicat în anul 1938, la Editura Minerva. În 1937, este tipărit, în „Revista Fundațiilor Regale”, primul fragment din roman, inițial intitulat „Cele dintâi nedumeriri”. Diana Slavu, personajul principal, își așterne experiențele în caietele pe care le va citi prietena sa, Ilinca Dima. Deși prietenia celor două debutase când erau copile, gândurile Dianei nu îi fuseseră accesibilie Ilincăi, care încearcă să descifreze nemulțumirea (nefericirea) și lipsa de contact cu prietena sa. Depășindu-și condiția socială modestă din copilărie, măritându-se cu un bărbat, dar iubindu-l pe altul, personajul principal se găsește oscilând între dorințe, temeri și regrete, când la Balcic, când la Constanța, când la București sau în tren, între localitățile în care trăiește sau își petrece vacanțele.

În romanul cu tentă autobiografică, perspectiva oferită de Diana Slavu este una înțepătoare, dar înduișătoare și delicioasă. Primul critic al textului este chiar Camil Petrescu: „(romanul) de o sensibilitate, de o autenticitate care depăşeşte cu mult tot ce aşteptam anul acesta de la ea… E totuşi mediocru prin incultura ei, e plin de gafe dintre care una singură (dintre sute şi sute) ar îngropa o carte…”

Critica formulată de Camil Petrescu a fost însă eclipsată de receptarea favorabilă a romanului. Imediat, este chemată să publice în „Viața românească” și în „Revista Fundațiilor”, de Mihai Ralea, D. I. Suchianu și Al. Rosetti, iar Eugen Lovinescu o invită la „Sburătorul”.

În 1945, este secretara Universității libere, apoi publică schițe și articole în diverse reviste. În 1950, publică un alt roman cu elemente autobiografice, „Cad zidurile” (republicat cu titlurile „Cartea Mironei” și „Mirona”). Alte opere notabile sunt nuvela „Surorile” (1951), lucrarea „Pe firul de păianjen al memoriei” (1977) și „Această dulce povară, tinerețea” (1983). Realizează și câteva traduceri din operele autorilor Françoise Sagan, Françoise Mallet-Joris și Andrée Chedid.

Încetează din viață la 84 de ani, pe data de 19 septembrie 1992, la București. Îl depășește pe Camil Petrescu cu 35 de ani, 4 luni și 8 zile. În onoarea acesteia, Primăria Municipiului Constanța și Comunitatea Elenă „Elpis” montează o plachetă comemorativă pe casa de pe strada Mării, casa cu fereastra din care lumina se reflectă în forma unei pânze de păianjen.