Locul care m-a găsit

de Florin Cristache, clasa a IX-a B

Oamenii merg în astfel de rezervații naturale pentru priveliști, pentru fotografii și pentru aerul curat, însă eu am ajuns acolo pentru că simțeam că nu mai am unde să merg.

Un timp, nu m-am regăsit nicăieri și niciun spațiu nu îmi dădea sentimentul de acasă, dar locul acesta avea ceva aparte, ca o chemare liniștitoare care mă atrăgea fără să o pot explica. M-am abătut de la poteca principală și am descoperit un spațiu ascuns între două stânci înalte, în mijlocul căreia se afla o piatră acoperită cu simboluri ciudate, care nu părea uitată, ci mai degrabă dădea senzația că ar fi așteptat pe cineva. Am atins-o, iar la început nu s-a întâmplat nimic. Dar după câteva clipe, totul s-a schimbat: lumina a devenit aurie și caldă, vântul se mișca în jurul meu ca și cum m-ar fi cunoscut, iar pe pământ au apărut linii strălucitoare care formau un model ce părea făcut special pentru mine. În acel moment, am înțeles, nu cu mintea, ci la un nivel mai profund, revăzând fragmente din viața mea în care m-am simțit pierdut și nesigur, dar care acum aveau sens și nu mai dureau. O voce calmă mi-a șoptit că nu am fost niciodată fără un loc, ci doar nu îl găsisem încă, iar unul dintre simboluri s-a desprins și s-a așezat în palma mea, strălucind ușor. Când totul a revenit la normal, eram tot acolo, însă nu mai simțeam nevoia să caut, pentru că în sfârșit înțelesesem: nu eu găsisem locul, ci locul mă găsise pe mine.

Am rămas câteva clipe nemișcat, privind în jur de parcă vedeam totul pentru prima dată. Stâncile nu mai păreau doar stânci, iar liniștea nu mai era apăsătoare, ci plină de sens. Fiecare detaliu, fiecare adiere de vânt părea să îmi spună aceeași poveste: că uneori rătăcirea nu este o pierdere, ci un drum necesar. Am plecat în cele din urmă, dar nu cu sentimentul că las ceva în urmă, ci cu certitudinea că o parte din acel loc va rămâne mereu cu mine. Și poate că, oriunde voi merge de acum înainte, nu voi mai căuta cu disperare un loc căruia să îi aparțin, pentru că am învățat că apartenența nu vine din exterior, ci din felul în care înveți să te regăsești pe tine însuți.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Pe aripile fanteziei

Adoc (III)

de Bianca Damina, clasa a XI-a B Imagine generată cu inteligența artificială Tabloul V Acțiunea tabloului se desfășoară în două planuri diferite, în același timp. Într-o parte, se află Ada și Dan la masă, iar în cealaltă, Silviu și fanii. Acțiunile se întâmplă concomitent, în locuri diferite. Planul în care se află Ada și Dan […]

Read More
Pe aripile fanteziei

Adoc (II)

de Bianca Damian, clasa a XI-a B Imagine reprezentativă generată cu ChatGPT Dan: Sunt Dan Vasilache, alături de mine este Silviu Adamescu, ne-am mutat de curând! (Cei patru își strâng mâinile) Ada: Îmi sună atât de cunoscute numele… ești rudă cu cel care stătea aici? (arată spre casa lui Ion Vasilache) Îl chema tot Vasilache… […]

Read More
Pe aripile fanteziei

Profetul (II)

de Corina Moraru, clasa a XI-a B Sursă imagine: www.pinterest.com Ⅰ    Când am deschis din nou ochii, eram înapoi în casă, înapoi în patul meu, sub pătura groasă de lână pe care o primisem de la bunica. Gâfâiam și îmi simțeam corpul acoperit de o sudoare rece. Încă mă durea umărul, însă, când am căutat […]

Read More