de Elena-Luminița Hrițcu, profesor de limba și literatura română
Imagine: Spionul, pictură de Nicolae Grigorescu
În ultimele decenii ale veacului al XIX-lea, pictorul Nicolae Grigorescu, printr-un fragment al creației sale, se situează oarecum în continuarea direcției impuse de Theodor Aman prin tablourile sale de inspirație istorică. În egală măsură, însă, pictura sa consacră un nou punct de vedere privind condiția soldatului turc, o viziune inedită asupra acestei figuri percepute în mod tradițional drept expresie a alterității, a celuilalt ostil și amenințător, periculos. Această perspectivă inovativă, ce anunță cumva evoluția pe care o va cunoaște subiectul în interbelic, se datorează puterii de empatie a autorului, care ajunge să trăiască nemijlocit experiența conflagrației mondiale, în calitate de reporter artistic prezent pe frontul Războiului de Independență, la solicitarea guvernului român.
Compoziția Atacul de la Smârdan, datând din perioada 1877-1885 și cunoscând mai multe variante, comportă o valoare simbolică în primul rând prin poziția celor două victime reprezentate: în prim-plan, un soldat turc căzut pe spate, cu brațele întinse sugerând renunțarea, în partea din dreapta, jos, un combatant român cu mâinile încleștate pe armă, redând perseverența și determinarea puse în slujba idealului libertății, sacrificiul suprem în numele acestuia. Poziția corpului luptătorului român, identică pentru toți camarazii săi reprezentați, este sugestivă pentru tenacitatea și eroismul care îi animă pe acești eroi ai Războiului de Independență.
Despre situarea pe poziții divergente mărturisește și Spionul (1877), instantaneu ce surprinde un moment din confruntarea dintre un sergent român și un spion turc, figuri care ocupă prim-planul tabloului. Cromatica, deținând o funcție simbolică, participă la redarea opoziției celor două personaje, situarea lor pe poziții divergente: albul, conotat pozitiv, cu care este zugrăvit calul soldatului român, contrastează cu negrul calului inamicului. Identitatea turcului o atestă un unic element, de ordin vestimentar: fesul cu ciucure. Postura celor doi – soldatul român are sabia ridicată și îndreptată în direcția celuilalt, iar spionul turc ochește și declanșează arma – este expresia raporturilor dintre reprezentanții unor națiuni aflate într-un context beligerant.
Din preocuparea constantă a reporterului artistic Nicolae Grigorescu față de condiția soldaților turci capturați, concretizată prin existența unui grupaj de compoziții pe tema prizonieratului, ia naștere acea nouă atitudine sau perspectivă asupra turcului, ca exponent animat al Orientului. Prizonieri turci rezidă în portretele a doi soldați căzuți captivi în timpul războiului din 1877. O terță figură se distinge vag, în fundal. Pe cele două chipuri sunt imprimate sentimente de incertitudine, neliniște, mâhnire, în perfect acord cu situația ilustrată. Maniera în care este conceput tabloul sugerează așteptarea, chinuitoare, în contextul dat, prin statismul în care sunt fixate cele două figuri. Desenul Prizonier turc,executat în cărbune, pe hârtie gălbuie, transmite o stare de spirit. Capturat și așteptând ca soarta să i se decidă de către cei împotriva cărora luptase, bărbatul privește încruntat în jos. Mina sa este cât se poate de serioasă, trădând teamă și cufundare în gânduri. În compozițiile Convoi de prizonieri și Convoi de prizonieri turci, soldatul turc ilustrează ipostaza învinsului. Deși sunt inamicii, elementul opresiv de aproape cinci secole în Europa de Sud-Est, turcii capturați sunt văzuți în latura lor umană, iar autorul acestor tablouri, în calitate de martor ocular al înfrângerii armatei otomane, probează empatie și compasiune față de poporul potrivnic. Prizonierii se află într-o postură dramatică, umilitoare, iar reporterul artistic de război reușește să o reprezinte cu deplină obiectivitate.
Cu Turc fumând din pipă, ne situăm deja într-o altă zonă de interes. Figura, desenată în cărbune și estompă pe hârtie gălbuie, nu mai este ilustrarea unui element de contrast. Turcul încetează să mai intereseze în calitate de adversar și se afirmă acum ca expresie a unei alterități îmblânzite, cu particularitățile și cu neobișnuitul său, cu propriul stil de viață. Obiectele, forme de reprezentare ce presupun maximă vizibilitate, individualizează și personajul din desenul lui Nicolae Grigorescu: costumul larg, cu brâu lat și șalvari, papucii, fesul, pipa cu țeavă lungă fixează reperele unei identități și anunță direcția către care va evolua pictura noastră de inspirație orientală, din perioada interbelică.
