Despre esențialitatea autorilor contemporani în programa școlară

Ce ar însemna, realmente, diversitatea operelor promovate în cadrul celor 11 ani obligatorii de școală?

Opusul diversității este discriminarea. Aceasta, prin existența sa în orice arie culturală sau socială, duce la simplitate, adică la dominarea unui grup omogen și la excluderea altor grupuri. Faptul că atrag atenția în legătură cu lipsa diversității în programa școlară nu înseamnă că propun excluderea autorilor canonici sau ignorarea influenței operelor acestora. Consider esențială baza clădită de clasicii literaturii, iar sistemul de învățământ nu greșește introducând elevilor din clase primare poezia lui Mihai Eminescu, „Amintiri din copilărie” și restul operelor importante.
Gusturile se dezvoltă cu timpul, iar introducerea mai multor stiluri și metode de creație ar spori, cu siguranță, interesul pentru lectură al oamenilor deveniți membri funcționali ai societății române. Deoarece asimilează literaturii române doar scriitorii din bibliografia școlară (pe care, constat eu, nu îi citesc prea des din plăcere), devin adulți ce neglijează arta autorilor contemporani, care contribuie, de asemenea, la cultura noastră.
Frecvent și dureros, aud mărturisiri precum: „urăsc să citesc”, „nu pot să citesc”, „obosesc, nu știu cum tu poți!” Persoanele care fac astfel de afirmații „n-au putut” să citească tocmai ceea eram toți obligați să citim… Există concepția eronată că altceva, altcumva nu există.
Literatura română dintotdeauna a inclus artiștii noi, contemporani, independenți, idealiști, femei, nihiliști, minoritari, care scriu pentru sine și pentru cine ascultă sau care țintesc spre consacrare etc. Și totuși, de ce pare că existența clasicilor îi eradichează pe aceștia? În canon, cel puțin în canonul școlar, rămâne insuficient loc pentru ei. Această categorie marginalizată se află în continuă și imposibilă comparație cu părinții literaturii române, cu niște incomparabili.
Ce am studiat la școală mi-a plăcut, totuși, am „fentat” bibliografia școlară de câteva ori. Am fost revoltată și încă sunt, după cum reiese din cele de mai sus, de faptul că literatura era prea puțină și, cel mai important, scrisă exclusiv de bărbați. Argumentul generației tinere, că nu au rost operele ce prezintă experiența unor vremuri în care nu ne regăsim deloc, alături de personaje ce nu se mai aseamănă tipologiilor umane moderne, nu coincide cu ipoteza articolului acestuia. Important este trecutul, mereu a fost, mai ales în artă. Pe de altă parte, stagnarea înseamnă moartea artei.
Am descoperit cartea imediat ce am învățat să citesc sau poate chiar înainte. De fapt, aveam propria agendă și trăiam după propria lege, inventam povești cu cartea deschisă, fără să citesc pentru că nu știam, la 4 ani. În clasele mici spre gimnaziu, citeam câte două cărți – una pentru școală, una scrisă de orice autor găseam, nou și anonim. Așa aveam să ajung și eu, știam. Pentru mine, pentru colegii mei, e prea târziu. Sper la câteva schimbări, la o mică revoluție ca „un os aruncat” contemporanilor, care cu siguranță ar duce la înflorire, și care va începe din școală (așa cum multe altele o fac).
Deşi elevii poate ajung să îi mai cunoască pe autorii contemporani prin intermediul cluburilor de lectură şi al cursurilor opționale, dorința şi cea mai bună soluţie este includerea acestora în programă, inclusiv în cea pentru Examenul de bacalaureat, astfel încât privilegiul de a fi în control (asupra educației date adolescenților în cadrul şcolii) să fie pus în folosul tuturor. Autorii independenți, care merită reprezentați şi pentru echilibru, dreptate, şansă egală şi libertate, trebuie incluşi obligatoriu în exemplele date elevilor din şcoli. Este minimul de cultură generală, cultură actuală şi evoluție. În plus, poate aduce mai multă dragoste autorilor canonici, cu cât literatura din programă se diversifică, căci va exista, în sfârşit, câte ceva pentru fiecare.
Dar, raportându-ne la condițiile date, cât de important e să includeți în standarde, recomandări și studiu opera lor? Să acordați o perioadă de indulgență, poate, acestora, până când vă îndrăgostiți de ei ca de autorii favoriți, mai bine recunoscuți? E esențial. Înseamnă totul, pentru cultura românească, pentru viitorul țării și al artiștilor morți de foame.
Cu atât mai mult pentru că tinerilor nu li se pare important, pentru că nu știu. Nu știu, nu au cum să-și amintească ceva ce nu exista înainte să se nască. Nu exista întocmai din cauza lipsei de susținere, promovare. Pentru că există o bază, o platformă demnă și capabilă să susțină mii. E turnată din ciment, nimic nu o va dărâma, nu în câmpul existenței sale, între gurile flămânde.
Baza goală, rezervată, parcă, unei persoane care nu vine, va crăpa. Stagnarea înseamnă foame și luptă inutilă.
Urmează o selecție de poezii pe care vi le propun spre lectură. Abordați-le cu mintea deschisă și, dacă nu vă plac, nu-i nimic. Poate nu sunt pentru voi, căci nu toate trebuie să fie.

Două discuri de alamă care fac muzică
Mi-aş fi tăiat o mână
de la închietură
în pact cu dumnezeu
că să ştiu cu cealaltă
că eu
pot să te caut şi să te găsesc
de fiecare dată.
Şi din seara aia nu mai trebuia.
Traversam şi te găseam,
trează, dar erai
şi mă culcam.
Îşi închidea pleoapele frica mea
că plecai.
Nu voiam să te trezesc apoi cu
mâna mea desperecheată
parcă singură şi fără pact
îți ascultam bătaia-accelerata
de inimă spre tavan ca un
cântec abstract.