de Florin Cristache, clasa a IX-a B
Sursă imagine: www.pinterest.com
În orașul nostru, iarna nu începea odată cu prima ninsoare, ci cu primul colind. Așa fusese dintotdeauna. Bunicii spuneau că fără colinde, frigul ar fi fost mai aspru, iar nopțile mai lungi. Eram mic când am aflat că Ajunul nu e doar o seară oarecare, ci un prag între ce e cunoscut și ce nu ar trebui trezit.
Mă numesc Daniel și, de când mă știu, Ajunul îl petrec cu Marina, Paul și Andrei. În copilărie, mergeam cu Steaua din poartă în poartă, cu obrajii roșii de ger și cu buzunarele pline de nuci și de mere. Pe atunci, nu înțelegeam de ce părinții ne cereau să nu întârziem sau de ce bunica făcea semnul crucii când auzea colindele târziu în noapte. Acum începeam să înțeleg.
Andrei era cel care știa toate poveștile. Spunea că Plugușorul nu vestește doar anul nou, ci „aranjează” timpul, iar Sorcova leagă norocul de oameni pentru următoarele luni. Marina asculta cu atenție, fascinată de simboluri, în timp ce Paul făcea glume, spunând că toate sunt doar superstiții inventate ca să ne țină aproape de casă.
În Ajunul acela, frigul părea mai ascuțit. Orașul era luminat, dar avea ceva neliniștitor. Am pornit la colindat ca de obicei, cu steaua făcută de Andrei, împodobită cu hârtie colorată și cu clopoței mici. Cântam colindele cunoscute, iar oamenii ne primeau cu zâmbete și colaci calzi.
Totul era firesc, până când, aproape de miezul nopții, am auzit un colind pe care nu-l știam. Nu venea dintr-o curte, nici de pe stradă, ci dinspre pădure. Era lent, aproape șoptit, ca și cum nu s-ar fi vrut să fie auzit.
— Nu-mi place deloc, a spus Marina, oprindu-se.
— Stai calmă, poate e vreun grup mai… rebel, a glumit Paul, dar vocea îi tremura.
— Nu, a spus Andrei. Colindele nu se cântă acolo. Niciodată.
Legenda spunea că, în Ajun, colindele țin închise porțile dintre lumi. Dacă o tradiție e uitată sau stricată, ceva poate trece dincolo. Curiozitatea ne-a împins înainte, deși fiecare pas ne părea o greșeală.
Am ajuns la biserica veche de la marginea orașului, părăsită de ani buni. Pe ușa ei se vedeau simboluri vechi: o stea, un cerc și un spic de grâu, semne despre care Andrei ne povestise, legate de protecție, de regenerare și de belșug. Clopotul a sunat singur, iar aerul s-a răcit brusc.
Înăuntru, umbrele se mișcau pe pereți, alungite și stranii. Colindul se auzea mai clar, dar nu vedeam pe nimeni.
— Ăsta nu e un colind de sărbătoare, a șoptit Andrei. E unul de pază. Sau ar fi trebuit să fie.
Am simțit că ceva ne privește. Marina mi-a strâns mâna, iar Paul nu mai făcea nicio glumă. Umbrele se apropiau, iar frigul părea să ne taie respirația.
— Tradițiile nu funcționează dacă sunt cântate de unul singur, a spus Andrei. Trebuie să fim împreună.
Am început să cântăm colindele pe care le știam. La început, timid, cu voci nesigure. Umbrele nu mai înaintau, dar nici nu dispăreau. Pluteau între noi, ca și cum așteptau o greșeală. Frigul se adâncea, iar lumina stelei pâlpâia slab.
Biserica a început să se schimbe. Pereții păreau mai vechi, podeaua se acoperea de gheață, iar clopotul bătea ca un avertisment.
— Tradițiile nu sunt doar cântece, sunt promisiuni, a murmurat Andrei.
Umbrele au prins contur. Nu erau monștri, ci siluete de oameni, cu fețe șterse, ca niște amintiri uitate. Am înțeles că nu voiau să ne facă rău, ci să ne ia locul. Să trăiască încă o dată Crăciunul în locul nostru.
— Bunica mea spunea că, în Ajun, nu e suficient să cânți. Trebuie să crezi, a spus Marina.
Am continuat, mai tare. Paul a renunțat la ironie, iar vocea lui s-a unit cu a noastră. Clopoțeii stelei au sunat singuri. O umbră s-a apropiat de mine și, pentru o clipă, am simțit cum frigul îmi urcă în piept, ca și cum iarna ar fi vrut să rămână în mine pentru totdeauna.
— Daniel! a strigat Marina.
Am prins mâinile tuturor și am cântat fără teamă. Din oraș, se auzeau alte voci: Plugușorul, ordonând timpul, Sorcova, legând norocul, exact așa cum îi povestea Andrei legende Marinei. Sunetele s-au unit, iar biserica s-a umplut de lumină. Umbrele s-au topit, una câte una, lăsând doar liniște.
Dimineața de Crăciun a venit senină. Orașul mirosea a cozonac, iar oamenii zâmbeau fără să știe ce fusese evitat. Bunica mea a spus doar atât:
— A fost un Ajun cum trebuie.
Noi patru ne-am privit și am înțeles.De atunci, colindăm mai devreme, mai tare și mai uniți. Pentru că tradițiile nu sunt doar amintiri din trecut. Sunt felul în care Crăciunul rămâne al nostru.
