de Elena-Luminița Hrițcu, profesor de limba și literatura română
Sursă imagine: www.romania-actualitati.ro
Prin „civilizație”, înțelegem reflexul unor tendințe, gusturi și preferințe dominante într-o societate dintr-o epocă anume. De aceea, a discuta despre civilizație înseamnă, în esență, a examina mode. Fie că avem în vedere vestimentația, organizarea spațiului de locuit, gastronomia, modul de petrecere a timpului, fie că ne raportăm la mentalități, conceptul care le implică pe toate acestea este același: moda.
În Alfabetul de tranziție, studiu asupra mutațiilor produse în societatea românească din intervalul 1830-1860, Ștefan Cazimir formulează, printre altele, și următoarea judecată de valoare: „În miezul fenomenului «modă» se află impulsul imitației.”[1] Într-o analiză focalizată asupra elementelor de civilizație manifestate în Principatele Române sub fanarioți, incontestabil, modelul, reperul, centrul de gravitație pentru români este Constantinopolul. Abia spre finalul regimului, când elita autohtonă (re)descoperă Occidentul, capitala Imperiului Otoman începe să fie detronată, treptat, de marile centre europene: Paris, Viena, Berlin. Indiferent de sursa înrâuririi, influențele se propagă ierarhic, urmărind o direcție descendentă: fanarioții îi imită pe turci, boierii români din protipendadă, pe fanarioți, boierii de rang inferior, boiernașii de provincie, comercianții și orășenii reproduc gesturile boierilor de starea întâi. Cum clasa de mijloc, compusă din târgoveți, negustori și meșteșugari, apare ca o replică la un alt nivel, acela permis de mijloacele financiare, a boierimii, relevante pentru un studiu asupra modei care definește profilul societății românești din secolul al XVIII-lea sunt preferințele aristocrației autohtone, singura clasă socială ai cărei membri îşi permit să guste din plăcerile vieţii, să urmeze tendinţe, să adere la sisteme de gândire ori la concepţii. Despre categoriile sociale inferioare – ţăranii, ţiganii – nu poate fi vorba. În epocă, ei nu trăiau, ci supravieţuiau.
Dacă pe plan cultural, dominația otomană nu a lăsat urme semnificative, mai mult decât atât, regimul fanariot a facilitat contactul cu ideologia iluministă apuseană, la nivel de civilizație, lucrurile stau cu totul altfel: societatea românească din secolul al XVIII-lea poartă o vizibilă amprentă orientală. Este perioada în care Principatele Române se apropie cel mai mult de Orient – spaţiu prin excelenţă exotic, receptat astfel din perspectiva Europei civilizate. Prin mijlocirea fanarioţilor, moda şi moravurile de la Constantinopol pătrund în Țările Române, schimbându-le în mod hotărâtor profilul. Coloratura orientală va fi izbitoare în epoca la care ne referim şi nu va dispărea nici ulterior, în ciuda revoluţiei pe care o va provoca influenţa franceză în prima jumătate a secolului al XIX-lea. Efectele ei vor da naştere unui stil de viaţă practicat nu numai în perioada imediat următoare încetării domniilor fanariote, ci şi mai târziu, la început de secol XX.
[1] Ștefan Cazimir, Alfabetul de tranziţie, Bucureşti, Cartea Românească, 1986, p. 25.
