Vânt dinspre apus, vânt dinspre răsărit

de Antonia Mîndru

– Mary Poppins, n-ai să mai pleci niciodată de la noi, nu-i așa?
– Am să stau până o să se schimbe vântul, zise ea scurt și stinse lampa.
(P.L. Travers, Mary Poppins)

Cu pătura trasă peste cap, la lumina slabă a unei lanterne, nu reușeam niciodată să-mi stăpânesc lacrimile, citind acest dialog. Simțeam tremurul vocii lui Michael și teama care i se cuibărea în piept, și disperarea care îi făcea capul să se învârtă, imediat ce se gândea la schimbarea iminentă. Fără Mary Poppins? Fără guvernanta extravagantă și plină de surprize?

Ani mai târziu, când am început liceul, aceeași întrebare mi-a întunecat și mie fericirea unei noi etape: n-ai să mai pleci niciodată, nu-i așa? Adusă de vântul dinspre răsărit, vârsta neprevăzutului și a marilor transformări, vârsta cunoașterii și a exuberanței m-a cucerit imediat, ca o Mary Poppins imaterială, dar la fel de bizară, de interesantă și de frumoasă. Am știut din prima clipă cât de grea va fi despărțirea. Și iată că, patru ani mai târziu, vântul se schimbă. E vânt dinspre apus.

„Schimbarea e bună”, mi-am tot repetat, ca un om care ia mici doze de otravă, pentru a deveni imun. Schimbarea înseamnă oportunități, înseamnă noutate, înseamnă oameni. Consolându-mă astfel, am sorbit cu înghițituri cât mai mici din cupa anilor de liceu. Speram să fac nectarul să dureze cât mai mult, până când am rămas, în fine, cu cea mai concentrată dintre înghițituri: ultimele luni de școală. Ultima oră de dirigenție… Festivitatea de absolvire, banchetul… Bacalaureatul! Am dat paharul peste cap, ca un condamnat care speră să scurteze supliciul.

Am petrecut, în liceu, fiecare moment pe care l-am putut stoarce timpului evanescent. Există vreun antonim pentru chiul? Probabil că tocmai l-am inventat. În ultimele săptămâni, până și zidurile mi-erau dragi. Zăboveam în bancă și admiram forfota care se crea în clasă, odată cu pauza (păcat că se stricase clopoțelul, altfel atmosfera ar fi fost completă). Închideam ochii și încercam să memorez vocile colegilor, care țâșneau din toate părțile, în funcție de locul în care erau așezați. Când stai timp de patru ani în prima bancă, cel mai probabil vei asocia numele din catalog cu o voce, cu un râs, cu un clișeu verbal. Iar profesorilor le vei cunoaște și cel mai mic gest, cea mai subtilă grimasă, ca să le poți evoca, mai târziu, ca pe niște detalii prețioase. Încercam să imortalizez fiecare moment, ca să pot recompune totul din memorie, să-mi rulez atmosfera ca pe un film, ori de câte ori va fi nevoie. În ironia lui, timpul pretindea că ține cu mine: ceasul din clasă se oprise, cu minutarul fixat la „și 40”, creându-mi impresia că atât cât a rămas din „ora” pe care nu voiam să o părăsesc va dura la nesfârșit.

Festivitatea de absolvire – un spectacol pe care întotdeauna îl admirasem la foștii elevi ai liceului – m-a găsit surprinzător de „oțelită”. Nici eu nu mă crezusem în stare de zâmbetul și de privirea entuziasmată pe care le văd în poze. Mi se părea că totul – robele, tocile, buchetele de flori, muzica, diplomele – era o recompensă binemeritată de noi toți – colegi, profesori, părinți -, după ce am traversat, perseverenți ca argonauții, tumultul celor patru ani. Poate de aceea și fotografiile iradiază fericire: absolvirea a fost momentul încununării eforturilor. Și cui nu-i plac recompensele?

Lacrimile care au refuzat să curgă la ultima oră de dirigenție, la festivitate și la banchet și-au făcut, totuși, apariția. Fuseserăm absolvenți atât de puțin! Când m-am găsit, deodată, suspendată între identități – nici elevă, nici studentă -, am simțit cum își face loc disperarea. O astfel de criză trebuie să fi trăit Iona, când și-a pierdut ecoul. Această înstrăinare de sine a fost, de fapt, cel mai dificil moment al trecerii de la o etapă la alta. Nu mă recunoșteam, nu-mi găseam un scop, iar încrederea în mine se încovoiase sub povara îndoielilor. Din fericire, am avut ajutor: familia, prietenii, profesorii. Mi-au dat mai mult decât aș fi meritat și le mulțumesc!

Bacalaureatul este un examen învăluit în iluzii. Pentru mine, a venit și a trecut ca o furtună de vară: terifiant și entuziasmant, totodată. A fost, mai degrabă, o probă a maturității emoționale, decât un examen al maturității intelectuale. Surprinzător, acest nor care îți întunecă orizontul adolescenței se disipează ca nisipul printre degete și, înainte să realizezi, te lasă doar un fost elev cu o diplomă în mână. Gata, ești bun de înscris la facultate!

În acest punct, se încheie analepsa. Aceasta este identitatea mea de acum: o fostă elevă cu diplomă de bac, trecând prin emoțiile înscrierii la facultate. Dacă în urmă cu o lună, regretele și teama de schimbare mă luaseră în stăpânire, în prezent, pot spune că balanța a fost echilibrată. Desigur, nostalgia rămâne, așa cum rămân amintirile luminoase ale celor patru ani de liceu. Pășește în locul meu un om puțin mai melancolic, puțin mai realist, poate și puțin mai înțelept, cu sufletul ceva mai adus de spate. Am mai îmbătrânit, dar nu-mi pare rău. 

Pe talerul opus nostalgiei odihnește, încrezătoare, speranța. Odată cu soarele verii, răsar și entuziasmul, încântarea, nerăbdarea, fiorul necunoscutului. Natura nestatornică a firii umane își spune cuvântul, căci perspectiva noutății îmi trezește curiozitatea și mă îndeamnă la redescoperirea sinelui. Presimt apropierea unei etape de înflorire, de aprofundare a intereselor și de contopire cu idealul cunoașterii. Este un nou pas în procesul inițierii, pe care sunt gata să îl fac fără ezitare. 

De unde încrederea aceasta? Mulți o vor pune pe seama vârstei. Eu consider că o datorez experienței anilor de liceu, care m-a transformat într-o tânără cu perspectivă. Cei care susțin că școala nu i-a învățat nimic sunt tipul de oameni care ar sta sub un pom, plângându-se că fructele nu le cad direct în mână, fără a întreprinde efortul de a le culege. 

Personal, îmi place să cred că școala m-a instruit să profit de orice oportunitate, pentru a-mi duce existența pe drumul succesului. Am avut parte de o experiență profund diversificată. Anii de liceu au însemnat contactul cu informații fundamentale și cu oameni-cheie, care încă exercită o influență decisivă asupra parcursului meu intelectual. Asemenea profesori le doresc tuturor – dedicați, empatici și, înainte de toate, adepți ai profesionalismului. 

Nu mi-aș fi putut dori un colectiv mai amuzant și mai inedit decât cel în mijlocul căruia mi-am petrecut această etapă a existenței. Colegii mei – sufletiști, rebeli și inteligenți – au fost o companie minunată și fiecare dintre ei ar merita propriul său capitol, într-un volum de memorii. Prieteniile pe care le-am legat se anunță trainice, iar amintirile – de neînlocuit. Nu numai intelectul, dar și viața mea socială a avut multe de câștigat în timpul ciclului liceal.

A mai fost, apoi, instituția în sine, mediul care s-a dovedit atât de fecund pentru semințele perseverenței și implicării mele. Când am optat pentru „Carmen Sylva”, au existat nenumărate voci revoltate: de ce să te mulțumești cu puțin, când media îți permite să studiezi în Constanța? Le-am ignorat și nu am regretat nicio clipă alegerea făcută. Liceul meu (o spun cu drag și cu mândrie) mi-a oferit oportunități pe care alte instituții le rezervă exclusiv elitei. Proiecte naționale și internaționale, concursuri, olimpiade, clubul de teatru, nenumărate activități extracurriculare, toate acestea cântăresc imens în pregătirea mea pentru viitor. Datorită lor, am dezvoltat abilități organizatorice, capacitatea de a comunica eficient, mi-am îmbunătățit gestionarea emoțiilor, am dobândit înțelegerea mecanismului social, dar și a importanței competiției constructive ori a lucrului în echipă. La toate acestea, se adaugă familiarizarea timpurie cu mediul științific și, în special, cu domeniul cercetării, în care aspir să activez, la un moment dat. Devine evident cum școala a pus, din multe puncte de vedere, începuturile parcursului meu profesional. 

De aceea, nostalgia care mă cuprinde nu izvorăște din regrete – nu există nimic ce aș schimba, dacă aș putea retrăi anii de liceu. Lacrimile sunt tributul pe care îl plătesc amintirilor acestei „ore cu coroană de nori liliachie”, în care „totul se transformă în aur”, și timpului care, în goana lui, te smulge de lângă tot ce vrei să păstrezi.

Schimbarea este bună. O spun convinsă, cu încredere. Schimbarea îți dă peste cap tabieturile, pentru a te îndemna la evoluție. Schimbarea te provoacă și recompune decorul, pentru ca tu – individ perfectibil – să ai acces la toate circumstanțele care te pot face un om mai bun. Friedrich Nietzsche vorbește despre o „necesitate personală a nenorocirii”, care te determină – prin comparație – să realizezi ce înseamnă fericirea și să o apreciezi. În aceeași manieră, schimbarea îți deschide ochii asupra propriei condiții și te învață să prețuiești ceea ce ai, la momentul potrivit. Melancolia este un mic viciu pe care ni-l permitem doar atâta timp cât mergem înainte. Tranziția la o nouă etapă existențială mi-a confirmat că trebuie să învăț din trecut, să trăiesc în prezent și să visez la viitor, amintindu-mi constant că timpul nu așteaptă pe nimeni.

– Mary Poppins! strigară ei. Mary Poppins, vino înapoi!
Dar ea, fie că nu auzi, fie că se făcu că nu aude, continuă să urce în văzduhul noros, târâtă de vântul șuierător, până ce trecu peste deal, așa încât copiii nu mai putură vedea nimic.
– A făcut ceea ce a spus că o să facă. A stat până s-a schimbat vântul, zise Jane oftând, apoi se depărtă tristă de la fereastră.
(P.L. Travers, Mary Poppins)

Din nou, lacrimile nu-mi dădeau pace, ori de câte ori ajungeam la finalul cărții și la trista despărțire. Dar ceea ce nu știa Jane, iar eu am aflat mult mai târziu, era că vântul de apus se transformă lesne într-unul de răsărit. Iar schimbarea de briză aduce cu sine, de data aceasta, bucurie și o nouă perspectivă. O nouă Mary Poppins.