de Elena-Luminița Hrițcu, profesor de limba și literatura română
Imagine: Familie de tătari, pictură de Iosif Iser
Explorând țărmul Mării Negre, din Dobrogea și până în ținuturile Cadrilaterului, Alexandru Satmari – fiu al celebrului fotograf și pictor Carol Popp de Szathmári – are parte de o revelație privind frumuseții locurilor. Sub imperiul acestui sentiment, dă tonul unei direcții importante din pictura interbelică românească, aceea dedicată Balcicului și locuitorilor săi. Pictura Balcicului poate fi privită ca un tot unitar, în pofida varietății stilurilor adoptate de autorii ei. Notele comune sunt simplitatea figurilor reprezentate, statismul frapant, luminozitatea peisajelor.
Nicolae Dărăscu pictează două-trei variante ale compoziției intitulate Cimitirul tătărăsc. Mineralul domină peisajul. Rocile albe, calcaroase potențează luminozitatea tabloului. Umanul este reprezentat printr-o serie de figuri feminine. Vestimentația este sobră, în tonuri închise și din materiale grosolane, care nu mai au nimic în comun cu transparența și cu prețiozitatea țesăturilor acoperind trupurile frumoaselor odalisce ale lui Theodor Aman.
Ștefan Dimitrescu este preocupat mai puțin de peisajele Balcicului și mai mult de umanitatea care îl populează. Orientalii săi se disting prin vestimentația de un colorit viu, variat. Movul și galbenul sunt culorile predilecte. Fie că sunt așezate turcește, pe covorul întins în fața casei, fie că stau pe scaun, la masă, personajele lui Ștefan Dimitrescu sunt surprinse într-un moment de relaxare, din a cărui scenografie nu lipsește ceremonialul cafelei, sugerat prin prezența ceșcuței albe și a ibricului. Figurile reprezentate se definesc printr-o anumită gravitate, dacă nu chiar tristețe. Chipurilor le este imprimat un soi de asprime, buzele sunt strânse, privirea e îndreptată în jos, cel mai adesea. Pașnici, liniștiți, creând senzația unei perpetue așteptări, turco-tătarii lui Ștefan Dimitrescu aparțin unei generații care își conștientizează statutul de etnie minoritară pe același teritoriu în care părinții și bunicii lor fuseseră stăpâni. Ceea ce au păstrat, însă, aceste exemplare ale umanității răsăritene sunt emblemele materiale ce le definesc identitatea etnică: vestimentația, brâul, șalvarii, papucii, fesul cu canaf, turbanul și recuzita necesară îndeplinirii unor ritualuri cotidiene: ceașca de cafea, ibricul, luleaua.
Din creația lui Jean Al. Steriadi reținem pictura Turc, vânzător de fructe, alături de ceea ce pare a fi un detaliu al tabloului anterior menționat, oglindind chipul unui turc cu fes și barbă, având înfățișarea similară vânzătorului de fructe. Situată în prim-plan, figura reprezentată exprimă blândețe și bunătate. Zâmbetul, redat nu atât prin intermediul gurii, cât prin expresivitatea ochilor, îi conferă personajului calitățile menționate. Omul este ușor adus de spate, mâinile îi sunt puternice și degetele, noduroase, specifice cuiva care practică munca fizică, aspectul hainelor trădează o vagă maculare. Turcul lui Jean Al. Steriadi este un vânzător de fructe muncitor și, probabil, cinstit și de condiție materială modestă, bun și blând.
O adevărată galerie de figuri orientale dobrogene individualizează creația lui Iosif Iser. Postura cea mai frecventă în care sunt zugrăviți tătarii, dar mai ales tătăroaicele, apropie pictura acestui artist de cea a lui Ștefan Dimitrescu: figurile din tablouri stau direct pe sol sau, de cele mai multe ori, pe o carpetă colorată întinsă pe jos. Ceștile cu cafea nu mai reprezintă un motiv predilect. Atenția pictorului se orientează către fizionomii și vestimentație. Orientalele lui Iser, majoritatea tătăroaice, poartă haine de un colorit viu și variat. Șalvarii, pieptarul și legătura de cap indică, de multe ori, apartenența etnică, particularitățile somatice mongoloide nefiind cu rigurozitate respectate. Familie de tătari este compoziția ce constituie excepția. Trăsăturile rasei galbene sunt redate cu fidelitate. Cromatica articolelor vestimentare este mohorâtă, ternă, confundându-se cu cea a decorului format din pietre de mormânt, copaci și intrând într-un raport de contiguitate cu starea de spirit exprimată prin fizionomie: tristețe, durere, izolare.
Un capitol aparte al picturii femeii orientale văzute de Iosif Iser îl constituie nudurile, direcție în deplin acord cu una dintre componentele orientalismului, cea care supralicitează ideea senzualității feminine. Indiferent de modul în care sunt înfățișate, înveșmântate sau dezgolite, orientalele lui Iosif Iser au aceeași privire în jos, aceeași îngândurare din tablourile lui Ștefan Dimitrescu. Totuși, se mai întâlnesc și figuri care privesc în direcția reperului focalizator; fizionomiile sunt mai luminoase și, în câteva creații (Peisaj dobrogean cu cinci turcoaice, Tătăroaice la Silistra), se sugerează un oarecare dinamism. Predilectă rămâne însă viziunea statică, ce comunică un ritm de viață lent, leneș, favorizând contemplarea, taifasul, inactivitatea.
Fie că discutăm despre familia de tătari din cunoscutul tablou omonim, fie că avem în vedere numeroasele odalisce și tătăroaice înfățișate individual sau în grupuri de două-trei figuri, umanitatea zugrăvită în tablourile de inspirație orientală semnate de Iosif Iser înpărtășește aerul de tristețe mută, interiorizată.
