de Maria Laită, clasa a XII-a B
Amintiri apăsătoare
Mi-aș dori să aud cântecul vrabiuțelor
Și adierea vântului cald de primăvară,
Însă soarele nu mai strălucește în a mea direcție,
Iar luna nu-mi mai zâmbește în serile fatidice când nu pot adormi.
Aș dori să pot simți căldură ce a fost
Și să-ți adun iar stele din firele de par jucăușe
Ce se mișcau în tandem cu bujorii zilelor de mai.
Tu, stea polară, te-ai risipit în tărâmuri ce nu-mi aparțin
Și ai dansat la scări de amfiteatru străine mie,
Departe de plânsetele amăgitoare ale codrilor pustii.
Fire încurcate
Și-am încercat să înțeleg
Firul nemilos al apei
Și am străpuns realitățile, cu gândul
Că aș putea să îi schimb cursul
Într-adevăr, zadarnic.
Pahare de cleștar căzute pe podele
Mult prea trecute de vreme să mai observe
Cioburile ce s-au spart inedit.
Mă aflu și eu printre ele,
Însă sângele a curs de mult,
Nu mai e loc și pentru tine
Odată ce porțile s-au închis…
Brațele nu te vor mai primi,
Ultimele clipe le petreci apatic lângă spini,
O alinare sfâșietoare te-ncearcă când ei te străpung.
Noaptea e amețitor de liniștită
Și stai pe prispă iar,
Veșnic plângând…
Scrum
Griul e de-o nuanță trecătoare
Ce înveșmântează pleoapele tale muribunde.
Aș vrea să te țin în vârful degetelor,
Să te feresc de necazuri,
Ce ți străpung inima, făclie,
Și coastele tale înrămează
Ale noastre iernatice taine.
Surâs isteric, melancolic
Prezent pe chipul blestemat
De anii trecuți ce au lăsat
O veșnicie de durere.
Un piedestal al iubirii
Aș vrea să-ți răpesc privirea pentru eternitate
Să privești puerila moarte ca o indulgență indispensabilă
A pânzelor de mătase ce ascund dorurile sculptate
În muzeele sufletelor neiertate.
Cristalele de-un verde asemenea pajiștilor nu-ți mai încântă inima
Și se infig în învelișul superficial purtat de zeii
Al căror nume l-ai denigrat cu naivitate
Crezând în cruțarea ce îți va oferi salvarea.
Implorarea este de prisos,
Căci ai renunțat la aripile ce te înălțau spre absolut –
Un fapt mult prea decisiv
Pentru ceea ce considerai tu a fi „fericire”.
