de Bianca Dică, clasa a XI-a B
„Istoria secretă” este un roman psihologic scris de Donna Tartt, ce relatează adevărul din spatele uciderii lui Edmund „Bunny” Corcoran și ce s-a întâmplat de fapt când Richard Papen s-a mutat în Vermont și a început să învețe la colegiul „Hampden”. Deși pare un roman polițist, întrebarea pe care cititorul și-o pune nu este niciodată „cine?”. De la începutul cărții, naratorul afirmă că uciderea lui Bunny „a fost una dintre cele mai grozave descinderi din istoria Vermontului”. Se precizează și de cât timp era mort până când cadavrul său a fost găsit, că nu trebuia să se întâmple așa, deoarece „nici nu au avut intenția să ascundă cadavrul și pur și simplu l-au lăsat acolo”. Se dezvăluie faptul că „planul a ieșit atât de bine în ciuda tuturor evenimentelor neplăcute” și, cel mai important, al cui a fost planul. Așadar, cititorul înlocuiește întrebarea „cine?” cu „de ce?”, lucru care mi-a captat atenția.
Tot în acest fel, Donna Tartt face un lucru pe care îl prefer nu doar în cărți, dar în media în general: în loc să prezinte povestea unei persoane bune care a avut ghinionul de a fi în locul nepotrivit la momentul nepotrivit, avem de-a face cu persoane rele făcând lucruri mult mai rele. Deși poate părea ciudat, mereu am fost de părere că eroii sunt prea previzibil. Dar din partea unui răufăcător, nu știi niciodată la ce să te aștepți. Și deși Tartt reușește să păcălească cititorii în a fi de partea personajelor principale, niciunul nu merită, de fapt, să câștige. Iar dacă stai să analizezi ce s-a întâmplat de fapt, realizezi că niciunul nu este bun. Doar mai bun decât celălalt.
Modul prin care izbutește să facă acest lucru delegarea lui Richard ca narator. Bineînțeles că mereu ne încredem în narațiune. Totuși, Richard este un narator nedemn de încredere. Victimă a unei copilării grele și forțat să își găsească locul printre persoane cu un statut social superior lui, protagonistul nu are multe lucruri pe care le poate iubi în viața sa. Așa că, ajungând să facă parte dintr-un grup de elevi excentrici ce studiază greaca antică, acesta începe să își romanțeze viața la „Hampden”. La început, cititorul nu realizează asta. Este prea vrăjit de ceea ce, de fapt, este doar imaginația lui Richard. Dar lucrul care îl face pe lector să se trezească la realitate este motivul pentru care Richard se compară cu Julian Morrow – profesorul celor șase personaje principale -, caracteristica pe care o împărtășește cu acesta: „o inabilitate de a vedea orice sau pe oricine în adevărata sa lumină”. Astfel, o parte dintre cititori se trezesc din vis și realizează că nu tot ce vede Richard este complet adevărat. În realitate, deși tot ce povestește poate fi corect, modul în care percepe și ne face să percepem lucrurile și personajele este un produs al imaginației sale, o dorință de a avea ceva demn de venerat în viața sa.
Cel mai bun exemplu al acestei percepții greșite a lui Richard este Camilla Macaulay, un personaj despre care nu realizăm cât de puțin știm cu adevărat până când nu terminăm de citit. Cine este Camilla Macaulay este unul dintre lucrurile care diferă de la cititor la cititor. Pentru mine, aceasta a fost ca o oglindă ce reflecta versiunea pe care ceilalți voiau să o perceapă. În ochii lui Richard, Camilla nu a fost mai mult decât un obiect al plăcerii. Pentru el, ea reprezenta puritatea, fiind un înger, chiar o zeiță printre muritori. Nu știm multe despre personalitatea ei din moment ce Richard nu ne-a lăsat să aflăm cine este, dar o parte din mine crede că, în realitate, acesta nu a înfățișat-o ca mai mult pentru ca ea nu a vrut. Pe parcursul acțiunii, Camilla reușește să se folosească de atuurile sale feminine pentru a obține ce are nevoie grupul de la personajele masculine. Văd acest lucru ca pe un indiciu spre talentul ei în manipulare. Până la urmă, dacă se poate folosi de bărbați atât de ușor, de ce nu ar putea să se folosească inclusiv de personajele principale? De asemenea, nu putem ignora cu cât calm a privit moartea lui Bunny. Niciun „înger” nu ar putea să-și privească prietenul murind cu atâta lipsă de empatie, de emoție.
Iar, în capătul opus, este Bunny. Cel mai urât personaj de fanii cărții și singurul pentru care nu se caută scuze. Dar de ce? Nici eu nu am înțeles până când nu am început să vorbesc cu unul dintre prietenii mei despre carte și am realizat ce îl face pe Bunny atât de diferit de ceilalți membri ai grupului; Bunny este singurul care nu se potrivește în imaginea creată de Richard. Când citim despre Bunny, nu vedem pe cineva rece și calculat cum e Henry. Nu vedem „un prinț”, o persoană inteligentă, așa cum îl vedem pe Francis. Nu vedem un simbol al purității, care este reprezentat de Camilla și nu vedem un prieten bun, înțelegător cum este Charles. De fapt, Bunny este opusul lor. O persoană impulsivă, enervantă și de cele mai multe ori stupidă, care se folosește de ceilalți și găsește plăcere în a-i umili. Și, deși într-un fel toți sunt așa, Bunny este singurul despre care ni se prezintă aceste aspecte într-un mod direct. Iar asta ne face să îl urâm.
Mai există, desigur, și excepții. Personaje contrafăcute de Richard pe care, totuși, le putem vedea în adevărata lor lumină. Henry Winter și Charles Macaulay. Charles este fratele geamăn al Camillei și persoana cu care, la început, Richard se simte cel mai confortabil. Deși îmi displace, nu pot nega faptul că Charles este unul dintre cele mai reale personaje din carte. În comparație cu ceilalți, Charles a fost cu adevărat afectat de uciderea lui Bunny, acest lucru fiind, într-o oarecare măsură, și un rezultat al faptului că Henry l-a sacrificat pentru binele grupului. În acel moment, probleme lui Charles cu alcoolul s-au înrăutățit, făcându-l mai violent și mai impulsiv, în special când vine vorba de Camilla pe care deja o abuza. Astfel, acesta a devenit o persoană complet diferită de cea pe care o știa Richard; de prietenul înțelegător, cald și cu intenții bune care ne-a fost prezentat pe parcursul cărții. Această imagine cu care ne-am obișnuit îi face însă pe unii dintre fani să ignore faptul că Charles nu a fost mereu o persoană bună. Că, deși nu ne-a fost dezvăluit înainte, Charles mereu a fost abuziv cu Camilla. Mereu a forțat-o să aibă o relație mai mult decât platonică cu el, mereu a fost posesiv și gelos pe oricine intra în contact cu ea. Această combinație de calități și defecte care nu sunt întâlnite atât de direct în celelalte personaje îl fac pe Charles un personaj atât de real și interesant.
Henry Winter este alt personaj care alterează între versiunea sa reală și cea romanțată. Într-o oarecare măsură, acest lucru se întâmplă pentru că cele două versiuni ale acestuia nu diferă atât de mult pe cât ne-am aștepta. Henry este opusul lui Charles. O persoană rece, calculată, căreia nu îi pasă în mod particular de nimeni și care nu îi este loială nimănui cu adevărat. Și totuși, este mai bun decât Charles, sacrificându-se într-un anumit fel pentru ceilalți. Îl salvează pe Richard când era pe moarte și îi permite să locuiască cu el până în momentul în care s-a făcut bine, chiar dacă nu avea nicio obligație față de el. O ia pe Camilla de lângă Charles atunci când a avut nevoie. Îi cumpără lui Bunny tot ce voia, deși nu îi făcea mare plăcere și înainte ca acesta să îl poată șantaja. Aceste decizii ale lui Henry ar putea face pe oricine să creadă că îi păsa, dar în realitate, singurul pe care îl respecta a fost Julian. Descris de Richard drept o persoană „divină, care vede lumea prin ochi antici”, Henry era complet detașat de lumea modernă, adâncindu-se în Antichitate și în standardele înalte pe care le avea pentru societate și oamenii din ea. Iar singura persoană care atingea aceste standarde era Julian, cel pe care Henry mărturisește că „l-a iubit mai mult decât a iubit vreodată” înainte să se sinucidă, drept o ultimă dovadă de loialitate și iubire pentru el.
Motivul pentru care este perceput greșit însă de Richard este latura manipulativă pe care naratorul o vede drept onestitate. Deși, pentru cititor, este evident că Henry încearcă să îl manipuleze pe Richard în a fi de partea lui și a grupului împotriva lui Bunny, pentru Richard este diferit. În sfârșit, pentru prima dată în viața sa, Richard se simte inclus și de încredere. Henry îl face să se simtă inteligent pentru că a înțeles de ce Bunny s-a distanțat de ceilalți. Îl face să se simtă de parcă este egalul lor, deși, în realitate niciunul nu este egal celuilalt. De fapt, Henry este liderul. El este cel care creează planul și le dictează celorlalți ce să facă și cum să se comporte. El este cel care are puterea de a-i sacrifica cum l-a sacrificat pe Charles și cel la care toți apelează când ceva merge greșit. Restul grupului reprezintă doar niște piese pe care Henry le mută când este necesar, după cum dorește.
Singurul personaj din grup pe care Richard nu a fost nevoit să îl falsifice este Francis Abernathy. Nu există niciun moment în care în care Francis să fie prezentat în alt mod decât cum este de fapt. Niciun indiciu care să ne facă să credem că există vreo diferență între personajul pe care ni-l prezintă Richard și prietenul său. După Henry, Francis este personajul meu preferat din carte și, alături de Charles, cel mai realistic. Descris de Richard drept „un hibrid între un prinț și Jack Spintecătorul”, acesta este singurul care se potrivește cu imaginea pe care Richard încearcă să o creeze. Francis este „exotic”, având un stil vestimentar aparte și fiind singurul căruia nu îi este frică să fie deschis în legătură cu sexualitatea lui, precum grecii antici după modelul cărora se ia Richard pentru a construi imaginea pe care ne-o prezintă. Aceste lucruri îl fac pe Francis să pară încrezător la început, primul lucru pe care i-l spune lui Richard fiind chiar „Cubitum eamus?”, una dintre cele mai cunoscute și citate replici din carte. Dar, când ajungem să-l cunoaștem, aflăm că Francis nu este atât de încrezător pe cât vrea să arate. De fapt, acesta este o persoană anxioasă, pierdută în viitor și care romantizează de asemenea atât trecutul cât și prezentul, având într-o oarecare măsură adevărata inocență pe care Richard o cauta în Camilla. Francis este „romanticul incurabil”, cel care trăiește în mintea sa mai mult decât în viața reală. Cel copilăros, extrem de dramatic, care ajunge să fie cel mai bun prieten al protagonistului, în ciuda iubirii „neîmpărtășite” pe care i-o poartă.
Relația dintre Francis și Richard este un alt motiv pentru care m-am atașat de carte, fiind aspectul preferat de mulți cititori. Tuturor ne place o iubire neîmpărtășită care ar fi putut exista dacă cei doi aveau destul timp sau dacă se întâmpla în alte circumstanțe, iar asta este exact relația pe care Richard o are cu Francis. Francis nu își ascunde niciodată sentimentele față de Richard, dar încearcă să le diminueze pentru a nu-l face să se simtă inconfortabil. Singurul moment când cedează este acela în care, amândoi beți, Francis îl sărută, iar, spre surprinderea lui, Richard îi răspunde la sărut. Asta confirmă ceea ce cititorii deja bănuiau: dacă altele erau circumstanțele, cei doi aveau o șansă. Din păcate, însă, în 1983, relația lor nu ar fi fost acceptată. Așa că Richard, cel care nici nu vrea să se gândească la posibilitatea că l-ar iubi pe Francis, decide să proiecteze tot ce îi place la el asupra Camillei.
Desigur, aceste lucruri nu sunt întocmai confirmate și chiar dacă relația dintre cei doi este strict platonică, ea tot constituie una dintre cele mai profunde relații din carte. Din cauza modului în care Richard îi percepe pe ceilalți, niciunul dintre ei nu este om. Camilla este un înger, Bunny este un demon, Charles trece de la statutul de înger la ce de demon, iar Henry este un zeu. Francis, în schimb, este egal. Richard îl prezintă pe Francis, dar și relația cu acesta, în detaliu, mod în care ne îndrăgostim de Francis, în pofida faptului că, de fapt, nu apare în multe scene din carte. Niciuna dintre relațiile lui Richard nu este la fel de memorabilă ca cea cu Francis (exceptând-o pe cea pe care o are cu Henry, care însă este complet diferită), iar de aceea îi iubim.
Dar cum se ajunge de la un grup de prieteni care studiază literatura și limbi moarte, la crimă? Totul începe în clasa lui Julian Morrow, care, în mod indirect, orchestrează totul. În timpul cursurilor, lui Julian nu îi este greu să abordeze subiecte precum latura animalică a omului.
„– Nu ne place să recunoaștem acest lucru, a continuat Julian, dar ideea de a pierde controlul îi fascinează în primul rând pe cei care pun mare preț pe stăpânirea de sine, așa cum facem noi”, spune acesta. „Pentru persoanele inteligente, mai ales perfecționiste, așa cum erau anticii și cum suntem și noi, încercarea de ucidere a acelui sine primitiv, emotiv, plin de dorințe reprezintă o mare tentație. Dar asta este o greșeală.”
„– Frumusețea este teroare ”, afirmă același. „În fața a orice numim frumusețe tremurăm. Și ce poate fi mai frumos și mai emoționant, pentru un suflet grecesc sau un suflet ca al nostru, decât să piardă complet controlul?”
Dar ceea ce stârnește dorința de a omorî nu este ideea că frumusețea este teroare. Este ideea că adevărata dorință, singura dorință a omului, este viața veșnică. Și cine este nemuritor dacă nu Dumnezeu și cine poate decide cine trebuie să moară dacă nu El? Astfel, dorind să își satisfacă dorința de a pierde controlul și de a trăi veșnic, cinci dintre ei decid să participe în tot felul de ritualuri. Toți, în afară de Richard, cel nou în care nu știau dacă puteau să aibă încredere. Bunny totuși decide să renunțe la acestea, deoarece efectul nu era atât de satisfăcător pe cât se așteptau. Asta înainte de a începe să omoare persoane. Dar Henry, Francis și gemenii au fost mai ambițioși. Realizând că singurul lucru care lipsea era crima, cei patru decid să îndeplinească și acea ultimă cerință și omoară un biet fermier din apropierea uneia dintre casele deținute de Francis.
Când știrea ajunge în ziare și știind ce presupuneau ritualurile, Bunny începe să îi suspecteze. Și din moment ce una dintre plăcerile lui era sentimentul de superioritate, Bunny nu încearcă să ascundă acest lucru. Astfel, acesta devine o povară pentru cei patru care sunt obligați să îi facă pe plac pentru a se asigura că nu spune nimic. Asta până când, într-o călătorie în Italia, Bunny găsește jurnalul lui Henry unde este scris în detaliu ce s-a întâmplat. Când i se dovedește că avea dreptate, Bunny se panichează și se distanțează de ceilalți până când procesează ce înseamnă asta și devine un pericol prea mare pentru a fi lăsat în viață.
În restul cărții, Henry și restul grupului îl omoară pe Bunny și sunt obligați să se înfrunte cu consecințele. Charles este sacrificat, fiind deferit poliției pentru a-i salva pe ceilalți, ceea ce-l face să cedeze psihic; Julian află ce au făcut și fuge pentru a nu fi suspectat, împingându-l pe Henry să se sinucidă; după ani de zile, restul grupului este încă afectat de cele două morți (în special cea a lui Henry), Richard are o serie de relații nefericite, Camilla este forțată să se întoarcă la cel care o abuza și Francis fiind obligat de familia lui să se căsătorească cu o femeie, revăzându-se cu Richard doar când acesta îl vizitează la spital după o încercare nereușită de a o lua pe urmele lui Henry.
Dar chiar și cu atâtea motive de a iubi această carte, de ce unii dintre noi o și urăsc? Motivul principal, pentru mine, rezidă în faptul evident că autoarea este o persoană privilegiată. Felul în care Francis, singurul personaj explicit „queer”, este conceput îl face să cadă sub stereotipul „prădătorului”, al celui care „îi forțează” pe ceilalți să îi intre în joc. De asemenea, autoarea folosește cuvinte depreciative la adresa persoanelor „queer”, iar singurul ei personaj feminin este victima comentariilor misogine ale personajului principal, dar și ale altora. Nu putem uita, desigur, rasismul ocazional, comentariul despre cum Richard voia să o violeze pe Camilla și incorporarea incestului în poveste, deși abuzul putea fi prezentat în orice altă formă.
