„Circul Nopții” și privilegiul frumosului

de Bianca Dică, clasa a XII-a B

„Privilegiul frumosului” sau „pretty privilege”, cum este mai mult cunoscut, se referă la asocierea talentului cu frumosul; la o persoană care are mai multe oportunități în viață ca o consecință a faptului că lumea o percepe drept „frumoasă”. Este cazul acelor artiști extrem de problematici sau pur și simplu mediocri, uneori chiar netalentați, care sunt totuși ridicați în slăvi de public în virtutea aspectului fizic; sau al personajelor fictive oribile, ale căror acțiuni sunt iertate sau ignorate pentru simplul fapt că fanii le găsesc atractive.

Evident, acest privilegiu al frumosului pare rezervat oamenilor, fie ei reali, fie fictivi. Nu prea ar avea sens dacă s-ar referi la altceva. Așadar, vă puteți imagina șocul meu atunci când am realizat că o întreagă carte și-a câștigat succesul datorită acestui privilegiu.

Prin „Circul Nopții”, Erin Morgenstern pare să aibă un singur scop: acela de a vrăji cititorul. Scop pe care și-l și atinge, dacă este să ne luăm după zecile de recenzii pozitive ale acestei cărți. Adevărul este că succesul cărții nici nu mă surprinde. Erin Morgenstern are un stil de a scrie care izbutește să atragă cititorul și să îl facă să se simtă parte din lumea pe care o creează prin formarea unor imagini vizuale și olfactive de neuitat. Acest lucru ar putea părea dezavantajos pentru cei care sunt privați de capacitatea de a vizualiza, dar, în calitate de persoană care are aceeași problemă, pot spune că nu este cazul. Erin Morgenstern are un dar când vine vorba de arta scrisului, iar acest dar îi face cartea să iasă în evidență chiar și pentru cititorii ca mine. Așadar, pot spune că „Circul Nopții” este singura carte, în afară de „Tronul de Iasomie” al Tashei Suri, ale cărei descrieri fără final nu m-au făcut să pun cartea jos.

În schimb, au existat altei lucruri care au făcut-o.

Bineînțeles, este important ca scrisul să fie frumos. Nicio poveste nu te poate atrage dacă stilul autorului este unul plictisitor. Dar, în același timp, oricât de bun ar fi stilul, devine inutil dacă povestea este una plictisitoare. Acesta este cazul cărții lui Erin Morgenstern.

Rezumatul cărții pare bun: un circ misterios numit „Le Cirque des Rêves”, care apare pe neașteptate și este deschis doar noaptea; iar, printre zecile de mistere ale acestui circ, se numără și competiția aprinsă dintre doi magicieni: Celia și Marco. Fiind antrenați încă din copilărie să lupte unul împotriva celuilalt, cei doi participă la joc în care nu își cunosc adversarul și din care doar unul poate scăpa cu viață. În ciuda, naturii lor, Celia și Marco se îndrăgostesc, dar, fie ea dragoste adevărată, fie nu, show-ul trebuie să continue. Un câștigător trebuie să existe, iar viețile prea multor persoane sunt în joc pentru a renunța.

Totuși, problema cu acest rezumat este faptul că adevărata poveste nu se prea aseamănă cu el. Deci care este adevărata poveste? Acest lucru rămâne unul dintre misterele circului pentru că nu prea există o poveste. În toate cele 378 de pagini, se găsesc doar vagi tentative de a atinge câteva idei din rezumat. Da, ideea circului se potrivește cu circul din descriere. Da, Celia și Marco sunt antrenați de mici și nu cunosc identitatea celuilalt. Da, Celia și Marco se îndrăgostesc. Din păcate, asta e tot și unele părți se potrivesc doar dacă mijim ochii puțin și trecem cu vederea unele aspecte.

Prima exagerare a ceea ce se întâmplă, de fapt, în carte este alegerea de a descrie competiția dintre personajele principale ca una aprinsă. Acest lucru face cititorul să își imagineze că va vedea o adevărată rivalitate între cei doi; o bătălie de inteligență, de ingeniozitate și de talent. Nu asta se întâmplă. Nici măcar nu s-ar putea întâmpla, pentru că în mare parte a cărții, Celia și Marco nici măcar nu sunt în același loc, deoarece Marco stă în permanență în Londra, iar Celia călătorește cu circul în fiecare colț al lumii. Ce se întâmplă, realmente, este faptul că Celia și Marco construiesc diferite atracții și corturi pentru vizitatorii circului timp de 16 ani și nici măcar nu există un „șah mat”, pentru că este o competiție de durabilitate, nu de talent. Așadar, cei doi sunt blocați într-o provocare la care au fost forțați să participe până când unul dintre ei literalmente moare de oboseală. Și, după cum se vede, mai este și faptul că această „competiție” abia este o competiție.

A doua exagerare apare atunci când se afirmă că Celia și Marco „au fost antrenați din copilărie să lupte unul împotriva celuilalt”. Într-un anumit fel, dacă trecem cu vederea unele lucruri, e adevărat. Dar, dacă nu le trecem, este cu totul altă poveste. Celia și Marco nu au fost antrenați de către Hector și, respectiv, Alexander sau domnul A. H., ci doar au primit o educație întâmplătoare când vine vorba de magie. Timp de cel puțin 15 ani, cei doi au fost forțați să se autodistrugă fizic (în cazul Celiei) și psihic (în cazul amândurora), dar nu au fost cu adevărat antrenați de către figurile lor paterne; doar abuzați. Hector își forța fiica să facă lucruri precum automutilare și după aceea vindecare, nedându-i prea multă atenție dacă nu o tortura. Iar Alexander a decis să îl izoleze complet pe Marco, forțându-l să învețe singur magie din cărți deoarece îi păsa prea puțin pentru a-l învăța chiar el.

De asemenea, scopul lor nu a fost să lupte unul împotriva celuilalt. Sigur, în asta consta provocarea, dar Hector și Alexander au decis să le pună viețile în joc din nevoia de a-și dovedi superioritatea față de celălalt. De la început, aflăm că, înainte de Celia și Marco, au mai fost și alții, iar pe măsură ce citim, aflăm că acest „joc” este mai puțin o competiție și mai mult un experiment; un mod de a vedea care dintre ei are dreptate când vine vorba de a învăța pe cineva arta magiei. În realitate, amândoi greșesc. Niciunul dintre ei nu poate fi un profesor bun când singurul lucru de care le pasă este imaginea lor în viziunea celuilalt.

Următoarele trei exagerări vin mână-n mână. Faptul că „doar unul poate scăpa cu viață”, faptul că „trebuie să existe un câștigător” și faptul că „viețile prea multor persoane sunt în joc”. Niciunul dintre lucrurile acestea nu este adevărat. Din păcate, autoarea găsește un mod prin care jocul să se încheie fără ca vreunul dintre ei să moară. Nu chiar. Celia și Marco ajung într-un loc între viață și neviață (care nu este neapărat moarte) deci, într-un fel, continuă să trăiască, dar sunt suficient de „morți” încât jocul să se încheie. Și nu spun „din păcate”, pentru că prefer finalurile triste, chiar dacă le prefer. Spun „din păcate”, pentru că aceasta putea să fie povestea perfectă pentru un final tragic.

De asemenea, un câștigător nu trebuie să existe. Din cauza naturii „duelului”, câștigătorul poate să fie desemnat doar pentru că oponentul său a murit de bătrânețe. Totul se încheie când unul dintre ei moare, dar nu este ca și cum trebuie să se omoare unul pe celălalt sau de parcă există o perioadă de timp în care câștigătorul trebuie ales și talentul lor în arta magiei nu prea contează. Ne este dezvăluit faptul că provocarea anterioară a durat 37 de ani și s-a sfârșit doar deoarece una dintre concurente s-a sinucis pentru ca iubita ei să câștige, așadar „competiția” nu are niciun scop. Nu are reguli clare, nu are sens. Și nicio viață nu este în pericol din cauza ei. Nici măcar viețile personajelor principale. Sigur, cineva moare deoarece încearcă să afle ce se întâmplă la circ, dar acela este o intrigă secundară aruncată în carte pentru că „de ce nu?”. În realitate, singura „viață” care este în pericol este cea a circului, deoarece fără cineva care să poată să mențină adevărata magie ce îl face ceea ce este, circul este distrus.

Ultima exagerare constă în faptul că, „în ciuda naturii lor, Celia și Marco se îndrăgostesc; o dragoste intensă și magică care face scântei să zboare în jurul lor”. Recunosc, nu prea le am cu dragostea, dar nu cred că „te-am văzut o dată și am schimbat trei propoziții cu tine” se pune ca „a te îndrăgosti”. Celia și Marco nu se îndrăgostesc, dar autoarea vrea să dea această impresie. Sigur, există momente bune între cei doi, precum:

„ — Îți amintești toți spectatorii tăi? întreabă Marco.
— Nu pe toți, spune Celia. Dar îmi amintesc persoanele care se uită la mine în modul în care ai făcut-o tu.
— Și ce mod ar fi acesta?
— De parcă nu știu dacă ar trebui să le fie frică de mine sau dacă vor să mă sărute.
— Nu mi-e frică de tine.”

Cred că această scenă îmi va rămâne în minte pentru o bună perioadă de timp. Dar doar faptul că există nu înseamnă că relația dintre Celia și Marco este scrisă bine. Senzația este că Erin Morgenstern a trecut de partea în care se presupune că trebuiau să se îndrăgostească și s-a îndreptat direct la povestea lor de dragoste.

De asemenea, nu înțeleg partea cu „în ciuda naturii lor”. Probabil că acest lucru este o consecință a faptului că nu ne-a fost prezentată natura lor. Știm că Celia își urăște tatăl; știm că trei personaje sunt îndrăgostite de Marco, dar el are ochi doar pentru Celia din prima clipă în care a văzut-o. Dar nu mai este nimic despre aceste personaje. Din păcate, personajele secundare au fost mai interesant de urmărit, deși nici ele nu au prea multe caracteristici. Ceea ce, pentru persoanele ca mine cărora le place să analizeze personajele și relațiile lor, clar reprezintă un minus.

„Acțiunea” cărții este, de asemenea, plasată ciudat. Autoarea sare din deceniu în deceniu și trebuie să fii extrem de atent când citești, pentru că nu toate întâmplările sunt redate în cronologie. Ceea ce nu ar fi o problemă, dacă „dezvăluirile” ar avea sens sau ar fi măcar interesante. Au existat mult prea multe personaje, mult prea neimportante și prea multe tentative de fire narative secundare, care nu au dus, cu adevărat, nicăieri, iar magia a fost mult prea reală. Sigur, sună ciudat, dar, în opinia mea, magie reală care ar trebui să pară falsă nu ar trebui să fie atât de „fantastică”. Dacă luăm în considerare epoca în care se petrece acțiunea (lucru pe care autoarea îl face doar când vine vorba de costume), niciunul dintre trucurile de magie nu poate fi explicat. Chiar dacă acesta este scopul magiei, cartea pune accent pe faptul că Celia și Marco sunt opusul magicienilor; în comparație cu ceilalți, ei trebuie să convingă spectatorii că magia lor nu e reală. Iar animale de lemn care respiră, labirinte de nori, focuri ce nu se sting niciodată sau grădini de gheață nu par lucruri care să poate fi explicate, în special nu în 1890.

Așadar, chiar dacă această carte are un stil aparte și o idee interesantă, există și multe lipsuri care o fac să își piardă magia. Bineînțeles, conține și lucruri pozitive; poate chiar mai multe decât pot eu sesiza. Dar, până la urmă, totul depinde de gusturile cititorului și, din păcate, această carte nu a fost complet pe gustul meu.