de Erik Matei, clasa a XI-a B
„Anxietatea este cea mai proeminentă caracteristică mentală a civilizației occidentale.” – R.R. Willoughby, Magia și fenomenele cogniției (1935)
Termenul de „anxietate” este de o relativă actualitate, introdus cu cea de-a treia ediție a Manualului de diagnostic și clasificare statistică a tulburărilor mintale (Diagnostic and Statistical Manual of Mental Disorders; DSM pe scurt, echivalentul Bibliei pentru psihiatri).
Diagnosticul de anxietate, așa cum îl înțelegem astăzi, era numit „psihonevroză” de Asociația Americană de Psihiatrie în DSM-I, ca apoi să fie scurtat doar la „nevroză” în DSM-II, ajungând, odată cu DSM-III, la termenul actual, „tulburare de anxietate”. În trecut, manualele de psihologie redau germanul Angst (termen ce apare în lucrările lui Sigmund Freud) ca „anxietate”.
Astfel, apare întrebarea: despre ce anume vorbim când discutăm despre anxietate?
Răspunsul nu este unul clar sau direct. Părerile sunt împărțite de o parte și de alta, în dreapta și-n stânga, în sus și-n jos. Răspunsul depinde de cine este întrebat. Pentru unii, anxietatea este o problema filosofică, spirituală. Pentru alții, anxietatea clinică reprezintă doar o afecțiune medicală, o boală fizică ce are cauze organice, naturale. Unii consideră catalogarea anxietății ca o noțiune stintifiica drept inutilă, susținând că termenul este mai degrabă o metaforă. Deși toată lumea este de acord că anxietatea este „cel mai răspândit fenomen al zilelor noastre”, nimeni nu poate să pună punctul pe i. Astfel, anxietatea devine o problema personală.
Eu și anxietatea avem o relație extraordinar de complicată. Problemele mele cu ea au început fix după divorțul părinților mei. Am rămas doar cu mama și cu așteptări din acest „târg”. Încă de dinainte de școala primară, toată personalitatea mea, toate țelurile „mele”, toate așteptările „mele” oribitau în jurul rezultatelor educaționale deosebite. Nota 10 era norma de la care nu trebuia să mă abat, iar orice s-ar fi aflat sub acest prag era văzut că „insuficient”.
Așa mi-am trăit eu ciclul primar și cel gimnazial. Zilele în care profesoara ne aducea notele de la test erau cele mai stresante din viața mea, iar orice notă sub 10 (mai târziu era acceptabilă și notă 9) putea fi comparată cu sentința la moarte. Și atunci, cu toată presiunea pe umeri mei, cedam și izbucneam în plâns.
Și am plâns. Nimeni nu știe câte nopți și zile mi-am petrecut doar plângând. Frică pe care o aveam când mergeam acasă cu orice notă „insuficientă” era nemăsurabilă. Mâinile îmi tremurau. Pe moment, voiam să mor, în speranța că totul se va opri.
Examenul din clasa a VIII-a a reprezentat punctul de cotitură. Deși am promovat examenul, not era una mediocră. Mi-aduc aminte bine și-acum ce se întâmplase.
Eram singur acasă, așteptând publicarea online a rezultatelor de la examen. În momentul în care au fost vizibile, parcă cerul mi-a picat în cap. Simțeam că i-am dezamăgit pe toți, însă, ciudat, nu pe mine. M-am târât până la baie și m-am uitat în oglindă. Atunci, mi-am adresat o întrebare destul de banală: Cine sunt eu?
Mi-am adresat-o o dată, de două ori, de trei ori. De fiecare dată, răspunsul părea și mai greu de enunțat. În goana nebună după validarea adusă de notele bune, uitasem cine eram, de fapt, eu. Sau, poate mai precis, nu aflasem niciodată cine eram eu.
În școală, nu te învață nimeni ce să faci când eșuezi. Totul gravitează în jurul succesului. Dar ce faci când nu treci peste acel obstacol? Ce faci când te împiedici și cazi?
Eu a trebuit să mă adun și să merg mai departe. Încă am o anumită frică de teste și examene, la o adică, și de note. Mi-am dat seama însă că singurul lucru pe care-l pot face este să merg mai departe. Să încerc până reușesc.
Am renăscut odată cu începerea liceului. Am avut norocul să lucrez cu profesori buni și să beneficiez de un colectiv simpatic, complet diferit de cel pe care l-am avut în generală. Am întâlnit persoane cărora le-am putut spune supărările mele, componentă-cheie ce-mi lipsea grav în trecut. Am învățat să privesc optimist neprevăzutul și să-l accept așa cum este.
Anxietatea persistă. Ea nu este o boală ce se rezolva prin medicamente și rugăciuni. Te ține încătușat, la propriu și la figurat.
Ține de noi ce facem cu ea. În moderație, anxietatea poate să fie de folos. Singurul meu sfat este să vorbiți cu cineva (preferabil, cu un psiholog sau, în cazuri grave, cu un psihiatru) despre probleme voastre.
Există un loc sub soare pentru noi toți.