de Florin Cristache, clasa a X-a B
Sursă imagine: www.pinterest.com
Osir fusese întotdeauna un băiat indecis. Nu pentru că nu avea visuri, ci pentru că se temea că, alegând un drum, le-ar putea pierde pe toate celelalte. Își dorea să devină regizor, să creeze povești care să îi ajute pe oameni să se simtă mai puțin singuri, însă cei din jurul său îi repetau că ar trebui să aleagă un viitor mai sigur. Astfel, ajunsese să se îndoiască până și de lucrurile care îl făceau fericit.
Într-o seară ploioasă, în timp ce curăța podul vechii case a familiei, descoperi o cutie din lemn pe al cărei capac era gravat un cerc străbătut de patru linii. Înăuntru, se afla o scrisoare îngălbenită, pe care era scris un singur mesaj: „Pentru cel care va auzi vocile. Trecutul nu îți va oferi răspunsurile, ci te va învăța să le cauți.”
De îndată ce termină de citit, o femeie frumoasă, cu părul castaniu și îmbrăcată într-o rochie verde închis cu mâneci largi și detalii brodate, apăru în fața sa.
— Cine ești? întrebă Osir, speriat.
— Mă numesc Vera. Am trăit în timpul Renașterii și sunt unul dintre strămoșii tăi, deși nu în felul în care îți imaginezi.
Femeia îi explică faptul că putea contacta patru oameni din epoci diferite, ale căror vieți erau legate de a sa. Nu erau rude apropiate, ci suflete din trecut, fiecare purtând experiența unei lumi dispărute.
Din acea noapte, Osir descoperi că, ori de câte ori ajungea în fața unei decizii importante, unul dintre ei apărea în mod neașteptat.
Prima încercare veni când școala organiza un concurs de film. Osir își dorea să participe, dar se temea că familia sa îl va considera iresponsabil pentru că își urma pasiunea. În seara dinaintea înscrierii, Vera apăru din nou.
— În vremea mea, multe femei nu aveau libertatea de a-și urma visurile, îi spuse ea. Am creat și am învățat chiar și atunci când lumea îmi cerea să tac. Dar am făcut o greșeală: uneori, am încercat să le demonstrez tuturor că meritam libertatea, în loc să mă întreb ce îmi doream cu adevărat. Nu alege ca să îi faci să înțeleagă că greșesc. Alege pentru că acel lucru te face fericit.
Osir înțelese că își dorea să participe nu pentru a-i contrazice pe ceilalți, ci pentru că iubea filmul. Trimise cererea de înscriere, iar câteva săptămâni mai târziu a fost acceptat.
Însă curând se ivi o altă problemă: colegul său Ivan începuse să controleze întregul proiect, ignorând ideile lui Osir. Băiatul se temea să protesteze, fiindcă nu voia ca atitudinea lui să le afecteze colaborarea. Într-o sală goală, îl chemă pe Codrin, cavalerul medieval.
— Am ascultat ordinele unui lord toată viața, îi povesti acesta. Credeam că ascultarea înseamnă onoare. Dar într-o zi, am executat o comandă despre care știam că era nedreaptă. Primisem ordinul de a evacua forțat un sat întreg sub pretextul că locuitorii erau niște hoți și rebeli, pe când aceștia erau nevinovați și doar se opuneau confiscării pământurilor pe care le dețineau. Am ales sa ascult ordinul chiar dacă știam că e greșit, de frica de a nu fi considerat un trădător. Mi-am spus că responsabilitatea îi aparținea celui care îl dăduse. M-am înșelat. Și eu alesesem să ascult.
— Atunci, ce ar trebui să fac? întrebă Osir.
— Ascultă-i pe ceilalți, dar nu le oferi puterea de a hotărî în locul tău.
A doua zi, Osir discută sincer cu Ivan. Nu câștigă imediat respectul acestuia, însă reuși să își apere ideile fără să transforme neînțelegerea într-un război.
Mai târziu, când cel mai bun prieten al său începu să se îndepărteze, Osir renunță treptat la propriile planuri, sperând că astfel va putea păstra prietenia. Atunci o întâlni pe Mara, o țărancă româncă de la începutul secolului al XX-lea, care purta pe chip oboseala unei vieți pline de sacrificii.
— Eu am crezut, măi băiete, că dacă le dau oamenilor tot ce am eu mai bun, n-or să mă lase niciodată singură, îi spuse ea. Da’ uite că nu-i chiar așa… Poți să-ți rupi sufletul muncind și făcând pe placul altora, că tot nemulțumiți îi găsești. Să ții la cineva e lucru frumos, da’ să nu te uiți pe tine de dragul lui. Că și sufletul tău are nevoie de grijă, maică.
Osir hotărî să vorbească deschis cu prietenul său. Relația lor se schimbă, pentru o vreme se îndepărtară, iar băiatul învăță că nu toate legăturile pot rămâne neschimbate și că uneori trebuie să accepți acest lucru.
Anii trecură, iar Osir primi șansa de a pleca într-un alt oraș pentru a studia cinematografia. Își dorea enorm să accepte, dar se temea să părăsească tot ce îi era familiar. În acea noapte, apăru Albert, un tânăr din secolul al XIX-lea, care cândva renunțase la propriile visuri de teamă să nu dezamăgească oamenii din jur.
— Nu îți pot promite că vei reuși, îi spuse el. Poți pleca și poți eșua. Dar poți și să descoperi că acolo îți este locul. Întreabă-te ce ai regreta mai mult: că ai încercat și nu ai reușit sau că nu ai încercat niciodată?
Osir plecă. Descoperi o lume nouă, învăță din greșeli și începu să își construiască propriul drum. Totuși, fără să observe, ajunsese să îi consulte pe cei patru pentru aproape orice decizie. Nu se mai întreba ce își dorea, ci ce ar fi ales Vera, Codrin, Mara sau Albert.
Până când veni cea mai importantă hotărâre a vieții sale. I se oferi posibilitatea de a lucra la un film important, cu un contract sigur și șanse reale de afirmare. Pentru a accepta, însă, trebuia să renunțe la proiectul personal la care lucrase ani întregi, o poveste despre oameni singuri care își găseau speranța prin artă. Toți cei din jur îl sfătuiau să accepte oferta. Osir nu știa ce să facă.
În noaptea dinaintea termenului-limită, îi chemă pe strămoși. De data aceasta, pe toți patru.
— Spuneți-mi ce să aleg! izbucni el. V-am ascultat mereu, dar acum nu mai știu ce vreau!
Vera se apropie de el.
— Eu ți-aș spune să îți urmezi libertatea.
— Eu ți-aș spune să îți păstrezi onoarea, adăugă Codrin.
— Eu te-aș întreba ce pierdere ai putea suporta fără să te pierzi pe tine însuți, spuse Mara.
— Iar eu te-aș întreba ce ai regreta dacă nu ai încerca, încheie Albert.
— Vedeți? Fiecare spune altceva! Cum pot să știu cine are dreptate?
Cei patru se priviră, apoi Vera răspunse:
— Pentru că niciunul dintre noi nu este în locul tău, Osir. Noi am trăit alte vieți, am făcut alte greșeli și am avut alte posibilități. Îți putem oferi experiența noastră, dar nu putem pentru tine.
Codrin continuă:
— Dacă alegi doar pentru că noi îți spunem ce să faci, atunci nu ai învățat nimic din ceea ce am încercat să te învățăm.
Mara îi luă mâna.
— Nu-i tot ce-i bun și fără durere. Uneori, chiar și când alegi cum trebuie, tot te doare sufletul.
Albert zâmbi trist.
— Iar viitorul tău nu poate fi construit din regretele noastre.
Osir îi privi pe rând. Înțelese că fiecare îi oferise o lecție, nu o poruncă. Strămoșii săi nu fuseseră acolo pentru a-i controla viața, ci pentru a-l ajuta să devină suficient de încrezător încât să o conducă singur.
Se întoarse spre birou, privi contractul și manuscrisul filmului său. Pentru prima dată, nu se întrebă ce ar fi ales un om curajos sau ce ar fi considerat ceilalți o decizie înțeleaptă. Se întrebă ce își dorea el cu adevărat.
Apoi, luă hotărârea și trimise răspunsul. Nu știa dacă alesese drumul perfect. Știa doar că era drumul pe care voia să îl urmeze.
Când se întoarse, strămoșii dispăruseră aproape cu totul.
— Am făcut alegerea corectă? întrebă el.
— Asta vei afla trăind, răspunse Vera.
Și dispărură.
Osir rămase singur, privind scrisoarea pe care o găsise în pod. Pe hârtia îngălbenită, cele patru linii se întâlneau în același cerc. Acum înțelegea simbolul. Cele patru linii reprezentau experiențele care îl îndrumaseră, însă cercul nu îi arăta un drum obligatoriu. Îi amintea că toate alegerile sale făceau parte din propria poveste. Închise scrisoarea și privi pe fereastră, spre orașul luminat.
***
Poate că trecutul te poate învăța, iar oamenii te pot îndruma. Dar nimeni nu poate decide în locul tău cine vei deveni. Cert este doar că trebuie să ai curajul de a-ți asculta propria voce.
