de Elena-Luminița Hrițcu, profesor de limba și literatura română
Imagine generată cu ChatGPT
Nu puţine sunt situaţiile şi personajele pe care civilizaţia modernă le-a împrumutat din acele vechi scrieri ale mitologiei antice greceşti – epopeile Iliada şi Odiseea – şi pe care le-a ridicat la rangul de simbol, de model, intuindu-le acestora uimitoarea actualitate, în pofida distanţei pe care trecerea timpului şi evoluţia mentalităţii ar fi trebuit să o impună. Un astfel de exemplu, pe care îl întâlnim în Odiseea, cântul 22, versurile 403-435, este cel al poetului de curte Femios, care, obligat de peţitorii Penelopei, se supune şi le cântă acestora, însă nu orice, ci despre „jalnica întoarcere a grecilor”. Întoarcerea lui Ulise şi faptul că acesta ameninţă să-l ucidă pe cântăreţul care pactizase temporar cu puterea generează un discurs argumentativ al acestuia din urmă, care îşi motivează servilismul gradual, aducând un argument etic – faptul că a fost constrâns şi nu a acţionat din proprie iniţiativă –, un altul de ordin estetic – natura sa divină, ce rezidă din calitatea sa de creator – şi, în cele din urmă, un argument de o moralitate ambiguă – promisiunea pe care i-o face lui Ulise de a-l cânta şi pe el „ca pe un zeu” în condiţiile în care îi cruţa viaţa.
Legenda lui Femios îşi găseşte cu siguranţă locul într-o discuţie ce tratează problema atitudinii intelectualului în condiţiile unui regim de constrângere. Această utilizare metaforică o întâlnim la mulţi dintre cărturarii români care s-au referit la situaţia intelectualității, în general, şi a scriitorilor, în particular, din perioada neagră a comunismului. Eugen Simion, Nicolae Breban şi Octavian Paler sunt câţiva dintre oamenii de litere care au asociat destinul lui Femios cu cel al creatorului obligat sa supravieţuiască în vremuri de restrişte.
Interpretarea amănunţită pe care o dă atitudinii lui Femios Eugen Simion în cartea sa În ariergarda avangardei pune foarte bine problema vinei pe care o are artistul obligat să accepte compromisul şi a justificarii acestuia în condiţiile lipsei unei alternative. Studiind datele problemei, Eugen Simion constată că Femios are o atitudine parţial demnă, în sensul că, în circumstanţele vitrege ale unei puteri ce nu lasă posibilitatea unei opţiuni, artistul îşi impune totuşi propria temă – „eroică, sublimă” – fapt care nu numai că îl scoate de sub incidenţa unei vini atribuite automat în urma gestului de pactizare cu puterea, dar care pune următoarea problemă: acceptarea compromisului în scopul asigurării șansei de a-şi continua activitatea creatoare nu este cumva soluţia optimă în situaţia dată?
Extrapoland discuţia la nivelul culturii române postbelice, este uşor de constatat cum Femios devine un simbol al intelectualului român, care, în condiţiile unui regim de oprimare, este pus în situaţia de a alege: ori acceptă alinierea cu regimul şi, implicit, îşi asumă compromisurile, dar şi avantajele inerente, ori optează pentru menţinerea unei poziţii demne, prin refuzul colaborării cu puterea, fiind obligat, în acest caz, să facă faţă măsurilor luate împotriva sa. Pe lângă aceste două moduri extreme de a reacţiona, mai există o a treia atitudine, una de compromis între cele două, care implică diverse concesii pe care scriitorul român le-a făcut puterii, în anumite limite însă, sperând că astfel ii va fi permis să publice literatură autentică.
Întrebările care se pun acum, în condiţii de democraţie, sunt următoarele: Compromisurile făcute de scriitori sunt justificate? Sau nu fac decât sa-i culpabilizeze pe cei care au apelat la ele? Au fost intelectualii români prea „cuminţi”? Au capitulat ei prea repede în faţa unui regim totalitar care ameninţa să acapareze libertatea individuală? Au avut scriitorii posibilitatea de a opri ascensiunea unei asemenea puteri opresive? Care atidudine este demnă şi care este cea optimă? Altfel spus, poziţia de opozant al regimului este cea mai favorabilă culturii şi poporului român, în general? Sau acceptarea concesiilor era lucrul cel mai indicat? Şi, în definitiv, este vreuna dintre soluţii perfectă?
Nu puţine sunt discuţiile care s-au purtat pe această temă după Revoluţia din ʼ89, când regimul a fost dărâmat, iar adevărurile până atunci refulate au început să fie strigate în gura mare. S-au scris numeroase articole în reviste literare şi s-au publicat destule cărţi având ca temă atitudinea intelectualului român sub regimul comunist. Părerile sunt împărţite. Unii sunt radicali şi condamnă fără drept de apel pe toţi cei care au trăit, au scris în comunism, au făcut concesii ori s-au vândut în totalitate puterii. Majoritatea celor care adoptă această poziţie intransigentă sunt dintre cei care au ales să părăsească România şi să observe fenomenul care avea loc în ţară din exterior, preferând să nu facă parte din regimul care ameninţa să distrugă sistemul de valori din temelii. Monica Lovinescu si Ion Negoiţescu aparţin acestei categorii. Prin atitudinea lor, ei condamnă laşitatea erudiților români care au rămas în ţară şi au făcut diverse compromisuri, unele flagrante, altele de trecut cu vederea.
Alţii, mai înţelegători, mai indulgenţi, fac efortul de a empatiza cu intelectualii cărora compromisul le-a fost impus din diferite raţiuni. Dacă se poate vorbi despre o rezistenţă prin cultură şi eficienţa acesteia în combaterea regimului opresiv sunt problemele pe care le pun în discuţie oamenii de cultura români care fac retrospectiva literaturii române din perioada 1948-1989.
Adoptând o poziţie imparţială, ne putem întreba acum dacă sunt personalităţi ca Monica Lovinescu sau Ion Negoiţescu îndreptăţite să judece atât de aspru pe cei care, rămânând în țară, au înţeles într-un fel sau altul să facă faţă măsurilor care erau luate împotriva lor. Iar întrebarea vine ca o reacţie la atitudinea de condamnare pe care o adoptă aceşti – la rândul lor intelectuali români – care au optat pentru un alt compromis – acela de a părăsi România şi de a-şi desfăşura activitatea în străinătate – dând dovadă în acest timp de aceeaşi lipsă de curaj de care îşi acuză cu atâta intransigenţă colegii. Cine ne garantează acum, după „război”, când mulţi viteji se arată, că, nepărăsind ţara, cei doi emigranţi români nu ar fi reacţionat exact în aceeaşi manieră precum cei pe care azi îi acuză şi că acum nu ar fi luptat şi ei să dovedească faptul că forma de rezistenţa pe care ar fi adoptat-o era unica viabilă în condiţiile date?
Sunt de parere că mult mai potrivit în acest context este unghiul din care priveşte lucrurile Tzvetan Todorov, care, citându-l pe Herling D., ajunge la concluzia că „un om nu poate fi uman decât când trăieşte în condiţii umane şi nu există absurditate mai mare decât să-l judeci după acţiunile pe care le comite în condiţii inumane”.
Trebuie să ne întrebăm, așa cum o face Eugen Simion, care dintre noi, cei care ne-am trezit în postcomunism sau dintre cei care au simţit presiunea regimului pe propria piele, se pot erija în judecători incoruptibili, puri, îndreptăţiţi să facem rechizitoriul altora? Şi, mai mult decât atât, este necesar să ne punem întrebarea, împreună cu Eugen Simion şi Dumitru Ţepeneag, dacă imoralitatea omului subminează valoarea operei sau dacă scriitorul trebuie judecat în funcţie de opera lui – „adevărata biografie spirituală”.
Bibliografie:
1. Simion, Eugen, În ariergarda avangardei, Editura Univers enciclopedic, Bucureşti, 2004.
2. Todorov, Tzvetan, Confruntarea cu extrema. Victime şi torţionari în secolul XX, Editura Humanitas, Bucureşti, 1996.
3. Ţepeneag, Dumitru, Războiul literaturii încă nu s-a incheiat, Editura Alfa, Bucureşti, 2000.
