de Elena-Luminița Hrițcu, profesor de limba și literatura română
Ion Barbu, cel mai puțin prolific dintre marii noștri poeți, dedică un grupaj liric distinct subiectului oriental, fapt care îl transformă într-una dintre preocupările fundamentale ale autorului.[1]
Universul Isarlîk-ului evocă, în mod paradoxal, o dublă dimensiune temporală: pe de o parte, o etapă recognoscibilă din istoria europeană, cea a turcocrației – „durata lumii turce” –, pe de altă parte, un interval anistoric. Povestea cetății și a personajelor sale este împinsă în atemporal prin atmosfera de poveste, de basm, pe care o sugerează versul „Dunărea împărătească”, cel care inaugurează catrenul cu rol de motto situat în fruntea ciclului. Isarlîk este o cetate otomană, „turcită”, însă una imaginară, fără corespondent real, plasată în indeterminat, undeva între Dunăre și mare, în aproximativ – „La vreo Dunăre turcească”. Caracterul ei himeric, utopic amintește de constructul oriental pe care Alexandru Macedonski l-a utilizat ca pretext pentru parabola din „Noaptea de decemvrie”.
Reconstrucția Orientului se realizează prin intermediul emblemelor sale. Minaretul este una dintre acestea. Când nu îl numește, poetul îl sugerează prin intermediul motivelor conexe, rugăciunea și muezinul. Bosforul, cadâna, bairamul, caicul, șalvarii, nădragii, caftanul, darul, temeneaua, mirodeniile și alimentele exotice – năut, roșcove –, tutunul, taclaua, hagialâcul, beizadelele, hangerul, pașalele, strălucirea, cruzimea, ciuma, raiaua, somnolența, lentoarea sunt câteva dintre elementele cu mare forță de evocare a Orientului. Nu sunt însă și singurele la care apelează poetul pentru a restitui specificul lumii răsăritene. Comerțul cu obiecte strălucitoare, de preț – „Pulberi, de pe lună rase,/Și-alte poleieli frumoase;/Pietre ca apa de grele,/Ce fireturi, ce inele” –, mulțimea pestriță, mulțimea care se înghesuie în interiorul cetății, compusă din gură-cască și amestecând asini, gâzi, fete mari, „simigii și gogoșari” (Isarlîk), „prostime, târgoveți, derviși”, „pufoase și falnice pașale” (Nastratin Hogea la Isarlîk) constituie alte motive reprezentative, asociate pieței, bazarului, agorei. În inima acestei adunări eterogene, instanța poetică din Isarlîk își dorește să aibă parte de o bogată experiență auditivă: „s-aud multe”. Recunoaștem aici o cultură a oralității, a vorbei, a taclalei.
De altfel, beția din cetatea Isarlîk este provocată de „un singur vin:/Hazul Hogei Nastratin”, prin care înțelegem farmecul îmbătător al rostirii, al vorbei înțelepte. Făcând din acest personaj sapiențial o figură emblematică pentru grupajul de poezii în discuție, Ion Barbu efectuează o opțiune, dezvăluie o viziune: Orientul său nu mai este unul peiorativ, cum fusese conturat în literatura anterioară, începând cu perioada pașoptistă. Isarlîk, imagine a Orientului barbian, este un topos spiritualizat, amoral – situat „La mijloc de Rău și Bun” –, de o frumusețe indicibilă – „Ruptă din coastă de soare” –, a cărei conotare pozitivă este întărită de structurile „inima mea”, „raiul meu”. Finalul poemului Isarlîk pune în lumină tocmai această reabilitare a Orientului. Poetul exprimă, în acest loc, mândria apartenenței la arealul răsăritean: „Când noi, a Turchiei floare,/Într-o slavă stătătoare//Dăm cu sâc/Din Isarlîk!”
Remarcăm, în penultimul vers reprodus, interjecția de proveniență turcească. În Domnișoara Hus, întâlnim altele: „mașalà”, „ișalà”, inclusiv grecismul „carnaksi”. „Efendi”, „parmalîk” (scris cu „k”, pentru mai mult exotism, probabil), „edec”, antroponimul „Kemal”, chiar și termenul din limba țigănească „acana”, folosit, poate, pentru sonoritatea sa turcească, împreună cu interjecțiile sus-menționate întrețin o atmosferă exotică și reproduc Orientul la nivel lingvistic.
[1] Citatele din opera lui Ion Barbu provin din vol. Opere I. După melci. Joc secund, Prefață, stabilirea textului și aparatul critic de Mircea Coloșenco, Cluj-Napoca, Echinox, 1997.
