de Melissa Calil, clasa a IX-a A
Sursă imagine: www.pinterest.com
Se spune că, atunci când două suflete sunt menite să se întâlnească, între ele se află un fir invizibil care le unește. Indiferent de timp, de loc sau de situație, acest fir se poate întinde sau se poate încurca încurca, dar nu se va rupe niciodată.
La început, mi s-a părut doar o legendă frumoasă, o poveste spusă ca să dea speranță celor care cred în destin. Dar cu timpul, am început să mă întreb dacă nu cumva există, într-adevăr, ceva care ne leagă pe toți — un fir subțire, dar real, care uneori se încurcă, alteori ne trage exact acolo unde trebuie să fim.
Ai cunoscut vreodată pe cineva și ai avut senzația că îl știi de o viață? Sau ai simțit că o întâlnire a avut loc exact la momentul potrivit? Eu da. Și atunci mi-am dat seama că poate teoria asta este mai adevărată decât pare.
Întotdeauna mi-a plăcut ideea asta: că în haosul lumii, există ceva ce nu poate fi controlat, dar nici distrus. Că oamenii importanți nu intră în viața ta la întâmplare. Apar exact atunci când ai nevoie. Poate nu-ți dai seama pe loc. Poate îi respingi, poate îi pierzi, poate ți se pare că drumurile voastre se despart definitiv. Dar firul rămâne acolo, liniștit, așteptând momentul potrivit.
Uneori, firul roșu nu leagă doar oameni. Uneori, leagă momente. Întâmplări. Locuri. O întârziere de cinci minute. O carte pe care o deschizi la pagina „greșită”. Un zâmbet scurt pe care îl oferi cuiva fără să știi cât îi schimbă ziua.
Detalii care, abia mai târziu, capătă sens. Ca și cum viața ar avea propriul ei mod de a-ți spune: „Uite, vezi? Nimic nu a fost degeaba.”
Pentru mine, teoria firului roșu e o formă de liniște. Îmi amintește că nu trebuie să forțez totul, că unele lucruri vin atunci când le este vremea. Că oamenii potriviți rămân, indiferent câte ocolișuri apar. Și că, dacă ceva este cu adevărat pentru tine, nu există distanță, teamă sau tăcere care să-l poată alunga.
Mi s-a întâmplat să am momente în care am simțit că pierd oameni importanți. Momente în care distanța, neînțelegerile sau tăcerea păreau că taie firul dintre noi. Și totuși, undeva în interior, simțeam că legătura nu dispăruse cu totul — că era acolo, subțire, dar vie.
Uneori, firul se întinde până la durere. Aproape se rupe, dar nu de tot. Atunci, simți că pierzi ceva ce nu vei mai regăsi niciodată. Dar poate că firul doar te duce mai departe, către o altă întâlnire, către un alt început. Poate că unele despartiri sunt doar pauze între capitole ale aceleiași povești.
Şi totuşi, chiar şi atunci când doare, firul nu dispare. Uneori, se retrage, se ascunde, pare că slăbeşte. Ai impresia că ai rămas singur şi că tot ce ai construit s-a prăbuşit într-o clipă. Timpul are un fel ciudat de a rearanja lucrurile, de a lega din nou noduri acolo unde credeai că nu mai există nimic.
Am înțeles, în cele din urmă, că firul roșu nu promite perfecțiune. Nu promite că oamenii vor rămâne mereu lângă tine, nici că totul va fi ușor. Promite doar că ceea ce este cu adevărat al tău te va găsi.
Dacă cineva a pierdut un prieten drag sau pe cineva la care a ținut, nu înseamnă că povestea s-a terminat. Unele legături continuă în tăcere, altele revin când te aștepți mai puțin, iar altele te conduc spre oameni pe care încă nu i-ai întâlnit, dar care îți vor schimba viața.
Firul nu se grăbește niciodată.
Nu se rupe, doar rearanjează povești.
Și oricât ar părea de subțire uneori, știe mai bine ca noi încotro să te poarte — înapoi, înainte sau către cineva pe care încă nu ai avut șansa să-l întâlnești.
În felul lui discret, firul roșu găsește mereu drumul spre ceea ce trebuie să rămână.
