de Sofia Tănase, clasa a IX-a A
Sursă imagine: www.pinterest.com
Dragostea este unul dintre acele sentimente care însoțesc omul din cele mai vechi timpuri, totuși, felul în care este trăită și înțeleasă se schimbă odată cu evoluția pe care o înegistrează comunitățile umane. Analizând iubirea în viziunea lui Mihai Eminescu și modul în care sentimentul este trăit astăzi, descoperim două lumi diferite, dar legate prin aceeași dorință profundă de afecțiune, de comuniune și de înțelegere.
În creațiile eminesciene, tema iubirii are o strălucire aparte, aproape mitică. Este înalțătoare, pură și profundă. „Luceafărul” de Mihai Eminescu surprinde o antiteză între etern și efemer; iubirea este intensă și adesea imposibilă, dar tocmai imposibilitatea o face să fie memorabilă și atât de frumoasă. Aceeași profunzime apare în poezia „Venere și Madonă”, unde Mihai Eminescu explorează două ipostaze ale iubirii. Situând în contrapondere două prototipuri feminine – Venera, zeița iubirii carnale, întruchiparea chemării trupului și a farmecului pasiunii, și Madona, definită ca imagine a Fecioarei Maria, simbolul purității și al perfecțiunii spirituale –, poetul subliniază faptul că iubirea nu este doar o emoție, ci și un ideal. Pentru el, femeia iubită devine un reper între dorință și sfințenie, între realitate și vis.
În schimb, dragostea modernă este trăită într-un ritm alert. Ea este spontană, exprimată direct și clar legată de prezent, influențată de tehnologie și de schimbările rapide din viața cotidiană. Sentimentele sunt exprimate prin gesturi mărunte, prin conversații online, prin mesaje rapide ori prin întâlniri scurte, dar într-un mod sincer și autentic. Aceasta este mai accesibilă, însă este adesea mai instabilă; așteptările mari, lipsa profunzimii emoționale, a încrederii și a comunicării denotă fragilitatea unei relații. Emoțiile pot fi aceleași, dar contextul s-a schimbat.
Astfel, privindu-le alături, observăm că dragostea eminesciană aspiră la ideal, în timp ce dragostea modernă caută autenticitatea momentului. Poemul „Venere și Madonă” ne amintește că oamenii au oscilat întotdeauna între frumusețea trecătoare și profunzimea sufletului, această pendulare existând și astăzi, dar manifestându-se în forme diferite. Totuși, esența rămâne aceeași: dorința de a găsi o persoană lângă care timpul pare să se oprească.
