de Florin Cristache, clasa a IX-a B
Sursă imagine: www.pinterest.com
Dezichilibrul emoțional dintr-o relație neîmpărtășită (,,one-sided love” – pentru amatorii de limba engleză) apare când doar una dintre persoane iubește cu adevărat, pe când cealaltă nu manifestă interes sau afecțiune. În astfel de situații, cel care oferă prea mult ajunge să se simtă epuizat, nesigur și mereu în căutarea afecțiunii și a confortului, recurgând uneori la gesturi extreme.
Prin următoarea poveste, avându-l ca protagonist pe un adolescent, voi reprezenta această trăire. Precizez de la început că scurta narațiune este produsul imaginației mele și că urmăresc, prin intermediul acesteia, să evidențiez potențialele consecințe nefaste ale acestui tip de iubire.
Vineri seară, exact ca in oricare altă seară, așteptam – așa cum făcusem, de altfel, întreaga zi – ca ea să-mi răspundă la mesaje, să mă bage în seamă, să mă observe. Ne-am oficializat ca un cuplu, totuși, m-am simțit mai singur ca niciodată pe parcursul relației noastre. Nu înțeleg de ce eram așa atașat de ea, de noi, chiar daca ,,noi” nu mai existam de mult. Probabil din cauza nostalgiei și a faptului că nu pot accepta că nu mai este persoana care era la începutul relației. S-a schimbat enorm, însă în capul meu, în fiecare moment, încă se derulează amintirile noastre frumoase: mersul la cinema pentru prima dată, la partea a doua din filmul său preferat, seara petrecută cu prilejul carnavalului organizat de municipalitate, ieșirea în parc, când i-am cumpărat vată de zahăr, iar ea s-a făcut lipicioasă pe degete, seara de la patinoar, antrenamentele pe care le făceam împreună și multe altele.
Revenind, era vineri seară, așteptam cu disperare răspunsul ei la mesajele mele și dintr-odată, îmi vibrează telefonul. Cu degetele tremurânde, accesez conversația și între mesajele primite văd: ,,aș vrea să ne vedem mâine seară la restaurant”. Am fost atât de fericit… nu mi-a mai propus să ieșim la o întâlnire de foarte mult timp, iar de fiecare dată când eu îi propuneam, ea refuza.
Evident că am acceptat întâlnirea, toată ziua de sâmbătă m-am pregătit ca să arăt bine pentru cina la restaurant, am ieșit pe ușă cu inima bătându-mi puternic, am ajuns în fața localului si am intrat. Era deja la masă, am sărutat-o, am vorbit, totul era ca în visele mele. După ce am terminat de mâncat, a spus că vrea să iasă sa se plimbe pe plajă. A fost ireal de frumos, aveam impresia că suntem iarăși la începutul relației, ne distram, ne simțeam bine amândoi, ne-am sărutat din nou, ne-am așezat jos pe nisipul ușor umed și mi-a spus că mă iubește. Când seara s-a terminat, am ajuns acasă fericit, crezând că situația dintre noi doi s-a reparat. M-am trezit a doua zi gata să o întâmpin cu un mesaj de bună dimineața, dar în locul stării de euforie, s-a instalat brusc tristețea când am deschis mesajul ei: ,,N-ar fi trebuit să ne vedem, voiam să îți zic în față, dar nu am avut puterea să o fac, vreau să ne despărțim, nu mai simt nimic pentru tine, a fost o greșeală tot ce am făcut aseară, nu mă mai contacta niciodată.”
Am fost șocat. Nu am mai avut putere să mă ridic din pat toată ziua aceea. Am plâns întruna, ma simțeam distrus și mai ales nu știam ce să fac, ce să mă fac fără ea.
În seara acelei nopți de duminică am vrut să îmi iau viața, dar am înțeles că nu asta era ceea ce îmi doream cu adevărat, voiam să o am înapoi, așa că am ieșit din casă gonind spre locuința ei, care e exact in partea opusă a orașului. Am fugit cat m-au ținut picioarele, impulsionat de gândul revederii ei, m-am oprit și la o florărie, care, surprinzător, încă era deschisă. În extazul și în disperarea pe care le simțeam, când eram la o stradă depărtare de casa ei al cărei acoperiș îl puteam zări deja în lumina difuză a străzii, nu am sesizat că un cmion venea cu viteză, atunci când m-am angajat să traversez… La momentul sosirii ajutoarelor, tot ce au putut face acestea a fost să imi confirme decesul.
Chiar daca s-a întâmplat aproape de casa ei, ea nu a ieșit să vadă cine a fost zdrobit. Luni, eu nu am fost la liceu și poate că absența mea a bucurat-o pe moment. Dar vestea dispariției mele s-a răspândit și când a aflat că eu am fost cel călcat, sper că a simțit un regret enorm pentru modul în care a încheiat relația noastră. Sper că a realizat că veneam la ea, pregătit să îi cer să mă ierte pentru… nimic, cu buchetul de flori pe care i l-am luat ei, dar care a fost risipit pe toată strada. Imaginea trebuie să li se fi părut ireală celor care au fost martori: ceea ce a mai rămas dintr-un om, un camion oprit de-a curmezișul în tentativa disperată a șoferului de a mă evita și petale de flori împrăștiate pe o stradă în miez de noapte.
În ziua înmormântării mele, toți prietenii, familia, chiar și profesorii mei au participat la înmormântare. Doar ea nu a fost, poate nu a avut puterea să mă vadă desfigurat și fără viață din cauza ei, însă un lucru îmi doresc ca ea să realizeze: tot ceea ce vor simți gândacii și viermii ce îmi vor mișuna în trup, când voi fi îngropat la 2 metri sub pământ și când îmi vor manca inima, este iubirea pe care eu i-am dăruit o și pe care am simțit-o față de ea, în timp ce iar ea a fost rece și indiferentă. Și când îmi vor mânca creierul, vor simți cum mă gândeam doar la ea și cât de mult mi-am îmbolnăvit gândirea cu iluzia că ea mă iubește.
Păvestea anterioară conține un mesaj moralizator, acela că nu trebuie să ne lăsăm călcați în picioare de nimeni și că respectul față de noi înșine trebuie să fie mai presus de sentimentele noastre față de o persoană căreia ființa noastră îi este indiferentă.
