de Corina Moraru, clasa a XI-a B
Sursă imagine reprezentativă: www.pinterest.com
Nu reușeam să dorm de trei zile. Stăteam întinsă în pat și mă holbam la tavan în fiecare seară. De fiecare dată când izbuteam să ațipesc, eram trezită de zgomote, fie venite de afară, fie făcute de creierul meu, special menite să mă țină trează.
Mai erau doar câteva zile până când începea școala și eram sigură că aveam să mă duc acolo arătând ca un zombie.
Am oftat și m-am ridicat din pat, m-am îmbrăcat și am ieșit afară, cu grijă să nu fac zgomot ca să nu o trezesc pe mama. Poate o plimbare avea să mă ajute să adorm.
Nu erau nori în acea seară; stelele străluceau, luminând întinderea nesfârșită de întuneric care era cerul. Am stat așa, cu capul pe spate, până când am simțit că îmi amorțește gâtul. Când în sfârșit mi-am dezlipit ochii de la stele, am inceput să merg.
Locuiam la munte și casa noastră era ridicată în mijlocul unei păduri de brazi. Am luat-o pe una dintre potecile strâmte și pline de pietre și am mers probabil un sfert de oră până când am observat-o, adânc ascunsă printre copaci:
Era o creatură înaltă, foarte înaltă, fără păr sau blană pe ea, cu mâini lungi care aproape că atingeau pământul și degete care se terminau în gheare ascuțite. Părea că strălucește, o vedeam foarte clar, deși afară era întuneric. Nu eram sigură dacă ea mă putea vedea pe mine, deoarece, în loc de ochi, avea două cavități întunecate, complet goale. Îi puteam vedea oasele prin pielea gri și gura îi atârna nefiresc de jos, ținută parcă silit deschisă, ca și cum maxilarul îi era rupt.
Pentru o secundă, am înghețat, holbându-mă la ea. Am simțit cum mi se înmoaie picioarele, dar după aceea, am chicotit încet. „Chiar am nevoie de somn, am început să halucinez.” Am mormăit și am reînceput să merg.
Am mai mers vreo douăzeci de minute, până când am decis să mă întorc acasă, pentru că îmi era frig. Când am ajuns înapoi, m-am aruncat în pat, sperând ca măcar acum să adorm.
•••
Am continuat să văd creatura în zilele următoare acelei nopți. Era la fel de urâtă ca și atunci și părea că se apropie de mine în fiecare zi. Dat fiind că reușisem să dorm de atunci, mi-am dat seama că ființa cu piele gri și brațe lungi nu era doar o făcătură a creierului meu obosit, ci cât se poate de reală.
Îmi era frică de ea – o vedeam prin parcuri când ieșeam cu prietenii mei, pe geamul clasei sau când mă duceam acasă -, dar cum singurul lucru pe care îl făcea era să stea acolo, în depărtare, liniștită, încercam pe cât posibil să o ignor și să nu mă gândesc la ea.
Nu supusesem nimănui, îmi era frică de a fi judecată drept o nebună, dar nu puteam să nu mă întreb: oare prietenii mei sau mama sau oamenii din jur o puteau vedea și ei? Eram eu oare schizofrenică?
•••
Dormeam. Bine chiar. Mă culcasem devreme, aproape la ora zece, ascultând ploaia de afară cum îmi bate în geam. Era destul de frig în casă, așa că aveam tot corpul înfofolit în pătura cu trandafiri pe care o primisem de la bunica atunci când ne-am mutat aici.
Începeam totuși să simt cum mă trezesc. Totuși, nu era nici acea voce din corpul meu care îmi spunea că trebuie să mă duc la toaletă și nici alarma pentru școală de care mă speriam în fiecare dimineață. Nu, în acele momente dintre somn și realitate, puteam simți cum eram smulsă efectiv din propriul corp. Am deschis ochii și am realizat că pluteam. Pluteam deasupra… deasupra mea. „Ce naiba?” am spus sau doar am gândit, cred – nu mi-am simțit buzele mișcându-se – și pentru câteva secunde tot ce am făcut a fost să mă holbez la corpul meu adormit de pe pat.
Mi-am întins mâna, încercând să mă ating, dar era ca și cum corpul mă respingea. M-am panicat, bineînțeles, dar după un timp m-am gândit că nu avea cum să fie altceva decât un vis, așa că m-am decis să explorez casa.
Am plutit prin casă, prin camera fratelui meu, prin dormitorul mamei… puteam să jur că vedeam o umbră înaltă urmărindu-mă prin încăperi, semăna cu creatura pe care am văzut-o în pădure, dar nu avea cum să fie ea. Ultima oară o văzusem pe geamul din bucătărie stând în afara porții. Nu avea cum să fie în casă, nu? „Poate ar fi o idee bună să merg să verific?” am gândit și am început să plutesc spre bucătărie.
Mi-a luat ceva să mut perdeaua având în vedere că nu puteam să o ating (aparent, puteam să mișc obiectele cu puterea minții în acest vis), dar când am reușit, am încremenit. Poarta era deschisă, iar creatura nu mai era acolo. Dar unde putea să fie? „OK, Ziggy, e doar un coșmar. Poate doar s-a plictisit să te urmărească”, mi-am spus. Dar atunci de ce era poarta deschisă? Vântul? Un hoț?
Am decis să mă întorc în cameră, avem să mă trezesc din visul ăsta stupid, chair dacă asta însemna să îmi folosesc creierul ca să îmi arunc corpul jos din pat sau să trezesc toată casa.
Ajunsesem în fața băii când am văzut ușa deschizându-se și apoi…
Pe mine ieșind din baie.
Dar cum? Eu eram aici, visam!
Am simțit o mână rece, umedă, cum se așază pe umărul meu. Nu m-am întors imediat, dar când m-am uitat pe umăr, am văzut o palmă gri, care se termina în gheare lungi.
