de Daria Nastasă, Andreea Ologu, Bianca Amza, Denisa Dascălu, Georgiana Moga, clasa a XII-a B
Prof. îndrumător: Mihaela Morogan
Imaginea reprezentativă: Giovanni Schiavoni, „Femeie pe terasă” (1843)
Condiția femeii reprezintă un concept referitor la modul în care femeia a fost percepută, înțeleasă și tratată de-a lungul timpului în cadrul societății.
Pe parcursul mai multor perioade, viziunea colectivă asupra femeii a suferit o evoluție sinuoasă, cu modificări pozitive, dar și negative.
În diverse epoci și contexte sociale, această temă a fost abordată și la nivelul literaturii.
Cinci personaje emblematice – Nora Helmer (,,O casă de păpuși”, H. Ibsen), Nastasia Filipovna (,,Idiotul”, F.M. Dostoievski), Miss Havisham (,,Marile speranțe”, Ch. Dickens), Anna Karenina (,,Război și pace”, L. Tolstoi) și Emma Bovary („Doamna Bovary”, G. Flaubert) – ilustrează diferite moduri în care femeia se raportează la iubire, la societate și la destin. Deși sunt plasate în contexte diferite, toate împărtășesc un destin marcat de suferință, căutare de sine și, în cele mai multe cazuri, un final tragic.
Două opere reprezentative pentru literatură ce explorează această direcție tematică sunt „Anna Karenina” de Lev Tolstoi și „Doamna Bovary” de Gustave Flaubert. Ambele romane conturează destinele tragice ale unor femei prinse în capcana normelor sociale rigide, ce le limitează libertatea și aspirațiile, reflectând, în același timp, dorințele lor de a evada din această realitate, în care se simt închise.
Din această perspectivă, Anna Karenina și Emma Bovary devin simboluri ale femeii moderne ale cărei aspirații se află în conflict cu normele sociale.
Anna Karenina, personajul central din romanul lui Tolstoi, este o femeie de origine nobilă, încorsetată într-un mariaj lipsit de afecțiune. În societatea rusă, rigidă, a secolului al XIX-lea, femeile erau aspru judecate pentru orice abatere de la normele impuse de o societate conservatoare.
Anna Karenina este una dintre cele mai complexe figuri feminine ale literaturii universale. Prinsă într-o căsătorie nefericită, ea își caută împlinirea în iubirea pasională pentru Vronski, însă este condamnată pentru comiterea adulterului. Decizia de a-și urma inima o aruncă în conflict cu normele rigide ale societății ruse, în timp ce bărbații nu sunt judecați la fel de aspru pentru infidelitate.
Izolarea, gelozia și presiunea socială o împing spre un sfârșit tragic, sinuciderea fiind singura opțiune ce soluționează conflictul interior. Gestul fatal este un act de disperare ce denunță imposibilitatea unei resemnări, găsirea unei soluții și refuzul unui compromis pentru propriile sale trăiri sufletești.
Nastasia Filippovna, personaj central din „Idiotul” de F.M. Dostoievski, este o femeie frumoasă, dar profund traumatizată, care își sabotează propria fericire. Crescută într-un mediu abuziv, ea oscilează între dorința de iubire și impulsul autodistructiv.
Încă din tinerețe, Anastasia este controlată de bărbați. Afanasi Totski o exploatează, iar apoi încearcă să scape de ea printr-o căsătorie aranjată. Alți bărbați – Ganea, Rogojin și chiar prințul Mîșkin – o doresc, dar niciunul nu îi oferă libertatea sau respectul de care are nevoie. Ea înțelege că în societatea rusă a secolului al XIX-lea, femeia nu este decât un pion într-un joc condus de bărbați. Singura persoană care o iubește sincer este prințul Mîșkin, dar iubirea lui este plină de compasiune, nu de pasiune reală. Anastasia refuză să fie salvată, convinsă că destinul ei este deja pecetluit. În cele din urmă, sfârșește tragic, ucisă de Rogojin, într-un act care confirmă imposibilitatea unei femei de a scăpa de trecutul ei. Anastasia nu este doar un personaj individual, ci o reprezentare a modului în care femeile sunt tratate: exploatate, judecate și apoi abandonate. Deși este victima unui sistem imoral, ea este considerată vinovată pentru propria ei suferință. Prin povestea sa, Dostoievski denunță ipocrizia și cruzimea unei societăți ipocrite, în care femeile erau sancționate pentru curajul de a-și crea propriul destin.
Sonia Marmeladova, „o icoană creștină”, așa cum o descrie Ion Mânzat, reprezintă unul dintre cele mai impresionante personaje ale lui Dostoievski, dar și ale literaturii în general. O prezență feminină introvertită și docilă, aceasta este îndrăgostită de Rodion Romanovici Raskolnikov, un student arogant și sărac. Rolul Soniei în roman este de a deveni salvatorul sufletului lui Raskolnikov, după ce acesta a ucis doi oameni nevinovați. Sprijinul ei blând, subtil și încurajarea față de Raskolnikov este o dovadă a forței și demnității ființei sale interioare.
Fiecare trăsătură morală pe care o posedă Sonia o situează într-un raport antitetic cu tiparul unei prostituate. Totuși, ea poartă umilința și rușinea care însoțesc profesia ei. Credinţa ei neîncetată în Dumnezeu este relevată de prezenţa ei dedicată la biserică, de liturghiile pe care le cere pentru unul dintre oamenii ucişi de Raskolnikov şi de faptul că voia lui Dumnezeu este de cea mai mare importanţă în viaţa ei.
În calitate de femeie creștină, ocupația ei de prostituată adâncește complexitatea personajului. Pentru a asigura traiul familiei sale, este nevoită să practice o meserie care îi sfidează credințele spirituale. Datorită spiritului de sacrificiu și lepadării de sine, Dostoievski permite răscumpărarea Soniei prin natura ei iubitoare și generoasă.
La rândul ei, Emma Bovary se confruntă cu o presiune socială intensă, însă într-un context diferit. Din cauza faptului că trăiește într-o mică localitate franceză, femeia se simte copleșită într-un mariaj plictisitor, monoton alături de soțul său, Charles.
Inspirată de romanele romantice, ea caută pasiune și aventură, însă alegerile sale și relațiile extraconjugale o conduc la ruină financiară și emoțională. Incapabilă să își găsească locul între visurile sale și realitatea mediocră, Emma își pune capăt vieții, gest ce ilustrează pericolul iluziei și deziluziei în raport cu idealurile romantice.
Atât Tolstoi, cât și Flaubert evidențiază contrastul dintre aspirațiile personale și realitatea socială, sugerând în egală măsura faptul că libertatea atribuită femeii este extrem de limitată de o societate dominată de așteptările sociale.
Miss Havisham, din „Marile speranțe” de Charles Dickens, constituie o figură spectrală a feminității ruinate de trădare.
Miss Havisham este o victimă a normelor sociale ale epocii victoriene, în care statutul unei femei era adesea definit de relația ei cu bărbații. Fiind părăsită în ziua nunții, ea suferă nu doar o rană emoțională profundă, ci și o pierdere socială și economică semnificativă. În loc să depășească această traumă, ea se închide într-un spațiu al durerii și al stagnării, ilustrând lipsa de independență pe care multe femei o aveau în acea perioadă.
Mai mult, Miss Havisham devine o figură care perpetuează suferința feminină: o crește pe Estella într-un mod care o privează de afecțiune autentică, transformând-o într-un instrument al răzbunării împotriva bărbaților. Aceasta arată cum o femeie rănită poate, la rândul ei, să proiecteze suferința proprie asupra altor femei, din lipsă de alternative și din dorința de a prelua controlul într-o lume dominată de bărbați.
Astfel, condiția femeii în „Marile Speranțe”, prin personajul Miss Havisham, evidențiază atât fragilitatea emoțională cauzată de așteptările sociale, cât și efectele devastatoare ale unei vieți definite de o singură experiență traumatică.
Nora Helmer, protagonista piesei „O casă de păpuși” de Henrik Ibsen, este o femeie care inițial pare o soție obedientă, dar care trece printr-o transformare profundă. De-a lungul acțiunii piesei, ea își dă seama că a fost redusă la un rol superficial în căsnicie, fiind văzută mai mult ca un ornament decât ca o ființă umană. Decizia ei de a părăsi familia și de a-și căuta propria identitate este un act de sfidare față de normele patriarhale ale vremii, transformând-o într-un simbol al emancipării feminine.
Nora este singura care reușește să se elibereze, în timp ce celelalte rămân captive într-un destin tragic.
Astfel, prin aceste personaje, literatura universală ilustrează complexitatea și luptele interioare ale femeilor care aspiră la depășirea propriei condiții. Fie că sfârșesc în ruină, fie că își găsesc libertatea, ele rămân simboluri puternice ale dorinței de emancipare, ale iubirii neîmplinite și ale conflictului dintre individ și societate.
