Cuvântul și omul

de Antonia Mîndru, clasa a XII-a B

Adaug și anul acesta în album o fotografie cu mine purtând ecuson, așezată sub un banner pe care se poate citi: „Olimpiada de limba și literatura română pentru clasele IX-XII, 24-28 aprilie”. Mai există altele două, dar pe spatele acesteia am notat: „OLLR 2024, Omul sfințește cuvântul”. Iar dacă un străin, răsfoindu-mi albumul, va ridica din sprânceană, îi voi răspunde – ca și ție, dragă cititorule – că mi-am permis să schimb puțin proverbul… 

Ai crede că o experiență repetată devine obișnuință (și ai avea dreptate), însă nu la fel stau lucrurile în cazul OLLR. La urma urmei, limba este un mecanism în continuă schimbare, iar competiția dedicată acesteia trebuie, în mod natural, să țină pasul. Reguli noi, locuri noi, oameni noi, cuvinte noi… Trenul „literar” a oprit anul acesta în gara Bucovinei – un spațiu „al spiritualității, al speranței și al succesului”, cum a fost prezentată Suceava în discursurile de întâmpinare. Am fost primiți cu brațele deschise, cu daruri și, desigur, cu momente de muzică și poezie, care au sensibilizat prin prezența scenică a artiștilor, dar mai ales prin esență. Mesajul de bun venit al gazdelor cuprindea felicitări și o caldă rugăminte – aceea de a păstra între granițele țării talentul care ne adusese, ca olimpici, la Suceava. Un zâmbet s-a conturat pe buzele tuturor: cine știe ce ne rezervă viitorul?

Examenele propriu-zise – care par, deși nu sunt, punctul culminant al oricărei olimpiade – au trecut, pentru mine, în acordurile unui vals repejor, ca ruliul hazliu al unei nave pe Mediterană. Proba scrisă, ca de obicei, a adus cu ea frământări: Cum aș putea formula cât mai succint? Ce urmărește aici baremul? Cât de nepotrivită este metafora într-un eseu argumentativ? Cele trei ore nu sunt niciodată suficiente pentru a-ți pune gândurile în ordine (părere împărtășită de toți colegii), și, totuși, există concurenți care au darul de a cuceri premii cu lucrările elaborate în acest scurt răgaz. Cinste lor! 

La proba orală, m-am lăsat purtată de avântul oratorului, propunându-mi să arăt evaluatorilor chipul unui om care iubește literatura și care crede ceea ce spune. Am și reușit, într-o anumită măsură… Nu am ratat, însă, nici răspunsurile colegilor, care m-au impresionat, unele prin viziunea inedită asupra textului, altele prin diversitatea experienței culturale. Derutată de emoții, aș fi fost gata să aplaud, după fiecare monolog.

Odată cu încheierea ambelor probe, am simțit o relaxare dureroasă, „ca atunci când scapi de un ghimpe” (exprimarea lui C.S. Lewis, nu a mea). Gândul că se încheie ultima olimpiadă la care particip în calitate de licean, nerăbdarea de a afla rezultatele, teama unui eșec – acest amalgam de trăiri, secondat de convingerea că am dat tot aveam mai bun, mi-a creat sentimentul că la finalul competiției mă voi confrunta cu o definiție a propriei persoane pe care nu eram gata să o accept. Incapabilă de a urca pe podium? Ratând întotdeauna esențialul? Bună, dar nu suficient de bună? Din fericire, niciuna dintre aceste etichete n-a zăbovit prea mult pe reflexia mea în oglindă, datorită vocilor care m-au susținut: familia, mentorul și, desigur, colegii din lotul olimpic. Iată cum ajungem la oameni!

Am urmărit încă de la început să aduc alături cei doi termeni, „cuvântul” și „omul”, care pentru mine se întrepătrund altfel decât s-ar crede. Limba română îmi este prețioasă, în toată complexitatea sa, pentru că mă apropie de persoane care îmi împărtășesc interesele. Nu rămâne un simplu instrument de comunicare, ci se transformă, dezvăluind noi valențe și sonorități ale cuvintelor, care capătă sens numai în urechile celor dispuși să le perceapă. Este o satisfacție rară, aceea de a te înțelege cu un individ prin valorificarea unui lexic transfigurat, utilizat la potențialul său absolut. Niciodată nu vei fi descoperit filonul de aur al limbii, fără un receptor dornic să ți se alăture în experimentele tale lingvistice.

Același principiu se aplică din perspectiva literaturii, care este un „dar al cuvintelor”, așa cum Herodot numea Egiptul un „dar al Nilului”! Această junglă, în care te poți rătăci după bunul plac, devine înmiit mai fascinantă atunci când există un altul care să te contrazică în privința direcției de mers ori împreună cu care să observi eleganța florei, brutalitatea faunei sau, poate, infertilitatea solurilor. Niciodată nu vei fi explorat suficient literatura, dacă ți-a lipsit un tovarăș alături de care să-i iei mereu de la capăt simbolistica întortocheată.

Aceste derutante adevăruri le-am descoperit abia acum, după ani de participare la concursuri de literatură și la olimpiada de limba română. „Cuvântul”, colosul pe care credeam că îl stăpânesc, s-a dovedit a fi doar satelitul unei stele de mari dimensiuni: „omul”. Și nu „omul” în calitate de individ, ci „omul” ca „zoon politikon”, ființa a cărei capacitate de a împărtăși opinii și trăiri oferă „cuvântului” înțelesul său profund, neprețuit. Ceea ce a făcut din ultima mea olimpiadă o experiență unică, revelatoare nu a fost nici contactul cu un complex orizont cultural (așa cum, negreșit, este cel bucovinean), nici realizarea din plan individual (a mă clasa cea de-a 29-a, pe o listă de 65 de participanți). Au fost oamenii, prin ale căror cuvinte am redescoperit limba și literatura.

În prim-plan se situează, desigur, colegii din lotul constănțean. Mi-ar lua pagini întregi să le mulțumesc pentru tot ceea ce am învățat de la ei. Fiind clasa a XII-a, s-ar crede că eu am fost cea care le-a „ținut prelegeri”, însă m-am regăsit, de nenumărate ori, în rolul ascultătorului. Stoica Mădălina (Colegiul Național „Mircea cel Bătrân”, cls. a IX-a), Șerban Christian (Liceul Teoretic „Ovidius”, cls. a IX-a), Zamfir Alexa (Liceul Teoretic „Ovidius”, cls. a IX-a) și Moraru Beatrice (Colegiul Național Pedagogic „Constantin Brătescu”, cls. a XI-a) sunt tineri impresionanți, pe care mă bucur că am avut ocazia de a-i întâlni în cadrul unei competiții care le-a pus în lumină maturitatea opiniilor, sensibilitatea și ineditul perspectivelor. Conversațiile pe care le-am purtat în tren, în timpul meselor, prin parc, la Universitatea „Ștefan cel Mare”, pe drumul către Cetatea de scaun a Sucevei, înainte de probe și în fiecare moment de răgaz au fost încărcate de semnificație, cu adevărat constructive. Schimbul de experiențe și de cunoștințe, emoțiile pe care le-am împărtășit înseamnă, pentru mine, lecții și amintiri valoroase. Iar colegii au devenit oameni dragi, de pus la păstrare în „edificiul meu afectiv” (Gabriel Liiceanu). 

Desigur, doamnei profesor însoțitor Brîndușa Secuiu i se cuvin cele mai calde mulțumiri, ca uneia ce a făcut posibilă comunicarea liberă și constructivă între noi, membrii lotului constănțean, ba chiar și interacțiunea cu ceilalți participanți. Asistând cu un zâmbet la dezbaterile noastre, intervenind cu „judecăți de valoare” și fiindu-ne alături în momentele de impas emoțional (inevitabile, în cadrul oricărui concurs), dumneaei s-a asigurat că înțelegem esența unui eveniment precum OLLR: expunerea la cultură, la un mediu competițional sănătos și, mai presus de toate, contactul cu oameni aparținând, în fond, unei elite intelectuale sunt aspectele care vor cântări cel mai mult în balanța devenirii noastre. 

Nu în cele din urmă, una dintre cele mai plăcute surprize ale acestei ediții s-a ivit din partea celorlalți participanți, sub forma prieteniei pe care ne-au oferit-o. Raporturile de rivalitate în care ne aflam cu loturile altor județe nu ne-au împiedicat să ne arătăm respect și interes reciproc. Colegii din Buzău, Covasna, Vrancea, Teleorman și Mureș au fost, în special, o companie delectabilă: la întâlnirile din „cartierul general” (o cameră de la Hotel „Balada”) am dezbătut subiectele de la probele olimpiadei, am făcut schimb de experiențe, ne-am contrazis și am povestit ca niște vechi cunoștințe, într-o atmosferă construită pe aluzii culturale și anecdote de „oameni citiți”. Personal, m-a încântat să le cunosc opiniile și să le descopăr viziunea asupra poeziei (aviz „Ultimului turist posibil” de Matei Vișniec), la fel cum am fost plăcut surprinsă de personalitățile inedite ale celorlalți concurenți. Datorită lor, olimpiada a fost mai mult decât un examen – a însemnat trezirea unui sentiment de apartenență, un festin intelectual și o înflorire a „cuvântului”.

La festivitatea de premiere, absența mea de pe lista laureaților nu mi-a mai stârnit dezamăgire. În schimb, am aplaudat până m-au durut palmele premiul I și mențiunea de la clasa a IX-a acordate colegilor mei de lot, pe care îi felicit și îi admir. Ce sărbătoare, să aducem acasă „aurul”! Ascultând momentele artistice care au urmat ceremoniei, eram încredințată că mă întorc la Constanța cu brațele pline de bucuria descoperirii, de noi nuanțe ale cuvintelor, de oameni și de recomandări literare. Fericirea mea era cea a unui copil care, între jucăriile atât de bine cunoscute, găsește lucrușoare încântătoare, nebănuite, ce îi vor desăvârși jocul.

Revin, pentru a încheia, la premisa mea „proverbială” (acum cu iz de pedanterie). Prezența unor oameni ai culturii, demni de apreciere, în cadrul Olimpiadei de limba și literatura română pentru clasele IX-XII, ediția 2024, mi-a oferit oportunitatea de a trăi „cuvântul”. Pe buzele elevilor animați de aceeași pasiune, limba s-a desprins de cotidian, iar literatura și-a deschis, ca un păun, evantaiul de semnificații. Și am înțeles că, indiferent cum voi alege să valorific „cuvântul” în viitor – scriind, predând, filosofând, criticând -, „omul”, ca receptor al acestuia, rămâne punctul de referință. Experiența bidimensională a studiului individual, a lecturii și creării în singurătate, deși valoroasă, nu poate coborî din domeniul idealului, al abstractului, pentru a fi analizată și trăită plenar. Realitatea verificabilă a „cuvântului” se reflectă numai în „om”, în alteritate. De aceea, repet, accentuând linia lăsată de stilou pe spatele fotografiei: „Omul sfințește cuvântul”. 

Notă: Numai fiindcă am utilizat-o pentru a-mi sintetiza perspectiva, nu vă faceți griji: nu voi încerca să-mi înscriu zicătoarea în vreo carte de paremiologie! Nu de când am citit, în „Dialoguri de duminică”, replica lui Gabriel Liiceanu, care susține că „aforismul, cu excepții notabile, este oarecum genul literar al prostului…”

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Evenimente Uncategorized

Elevii Liceului Teoretic „Carmen Sylva” medaliați la Zagreb, Croația

de Joavină Irina-Teodora, Trandafir Cristina-Ioana – clasa a X-a B             În perioada 8-12 mai 2024, trei echipe de elevi ai Liceului Teoretic „Carmen Sylva” au răspuns invitației de a participa la a 24-a ediție a expoziției din cadrul Târgului de Inventică și Tehnologie „Inova-Youth” organizat de Facultatea de Inginerie Mecanică și Arhitectură Navală din […]

Read More
Cultură, educație și cercetare în procesul dezvoltării

Pictura interbelică a Balcicului

de Elena-Luminița Hrițcu, profesor de limba și literatura română Imagine: Familie de tătari, pictură de Iosif Iser Sursă imagine: https://mnar.ro/descopera/galerii-permanente/74-galeria-de-arta-romaneasca-moderna/lucrari-in-galeria-de-arta-romaneasca-moderna/75-familie-de-tatari Explorând țărmul Mării Negre, din Dobrogea și până în ținuturile Cadrilaterului, Alexandru Satmari – fiu al celebrului fotograf și pictor Carol Popp de Szathmári – are parte de o revelație privind frumuseții locurilor. Sub imperiul […]

Read More
Cultură, educație și cercetare în procesul dezvoltării

Theodor Aman: tablouri cu odalisce

de Elena-Luminița Hrițcu, profesor de limba și literatura română Imagine: Odaliscă, pictură de Theodor Aman, 1875 Sursă imagine: https://ro.wikipedia.org Filonul oriental din pictura lui Theodor Aman se definește prin prodigiozitate, creația acestui valoros artist incluzând și o altă categorie de compoziții, foarte bine reprezentată atât din punct de vedere numeric, cât și valoric. Mă refer […]

Read More