de Luminița Hrițcu, prof. de limba și literatura română
Dintre sensurile pe care Dicționarul explicativ al limbii române le consemnează pentru termenul „stil”, reținem:
„1. Mod specific de exprimare într-un anumit domeniul al activității omenești, pentru anumite scopuri ale comunicării; fel propriu de a se exprima al unei persoane; spec. totalitatea mijloacelor artistice pe care le folosește un scriitor pentru a obține anumite efecte de ordin artistic. 2. Ansamblul particularităților de manifestare specifice unui popor, unei colectivități sau unui individ.”[i]
Esențializând, obținem câteva dintre accepțiile stilului: „specificitate”, „originalitate”, „exprimare”/„comunicare”.
Deși este adesea relaționat cu domeniul discursiv, stilul nu se limitează la fenomenul lingvistic sau artistic, ci constituie un fapt ontologic, universal: există stiluri vestimentare, stiluri de viață, stiluri de a conduce (un stat, o echipă, dar și autoturismul personal), stiluri de a relaționa, de a studia, de a se coafa etc. Aproape orice există poate fi plasat sub incidența stilului. Dar pentru a se putea distinge un stil, trebuie respectată condiția repetabilității. Doar ceea ce este constant, coerent dă naștere unui stil. Și ceea ce poate fi generalizat, apropriat, pastișat, reiterat. O spune Marielle Macé în Styles. Critique de nos formes de vie:
„Un style n’est pas une chose, ou une personne, mais la manière caractéristique de cette chose, sa façon singulière de s’élancer, qui l’excède: c’est l’individuel (le «tel») qui s’ouvre au partage, au commun, et donc aussi à l’expropriation; la forme, réitérée et durable, y devient modus – genre d’être qui peut se transposer d’occurrence en occurrence, d’objet en objet”.[ii]
Stilul presupune formă, iar forma este indisociabilă de fond, de conținut. Marielle Macé numește procesul „solidaritate între formă și idee”: „chaque manière de se présenter y est aussi l’ouverture d’une façon d’investir et de partager le sensible, prisée et reconnue comme telle”.[iii] Când forma este privilegiată, în detrimentul funcției, ne situăm în perimetrul artei. În lucrarea sa fundamentală, Distinction. A Social Critique of the Judgement of Taste, Pierre Bourdieu afirmă, despre categoria obiectelor de artă: „it demands to be perceived aesthetically, i.e., in terms of form rather than function”.[iv] Prin extensie, autorul ajunge să discute despre stilizarea existenței, noțiune definită drept „the primacy of forms over function, of manner over matter”.[v] Desolidarizarea de această concepție vine din partea lui Marielle Macé, care, în studiul sus-menționat, formulează un punct de vedere propriu asupra noțiunii înrudite, aceea de stilistică a existenței (înțelegem stilizarea ca proces, iar stilistica,drept consecință):
„Viser une stylistique de l’existence suppose de s’intéresser sans préjugé à tout ce qu’engagent les variations formelles de la vie sur elle-même […] Mais une stylistique de l’existence n’est pas une esthétisation du vivre, elle ne se superpose pas à une présentation de soi «en beau»; non, une stylistique de l’existence est plus large, et surtout plus incertaine; elle ne traite pas forcément de vies éclatantes, triomphantes, d’apparences prisées ou de corps élégants; elle dit que toute vie s’engage dans des formes, toutes sortes de formes, que l’on ne peut pas préjuger de leur sens, et qu’il faut donc s’y rendre vraiment attentif, sans savoir d’emblée ce qui s’y joue ni ce qu’elles voudront dire.”[vi]
Lansând această ipoteză, cercetătoarea franceză nu doar că polemizează cu Pierre Bourdieu, ci dezavuează și una dintre strategiile de marketing contemporan.[vii]
Dacă cercetările mai recente din spațiul occidental, dintre care am amintit deja câteva, concep stilul drept fenomen antropologic prin excelență, nu doar cultural-artistic, în literatura românească de specialitate, reperul privind studiile în materie de stil continuă să fie Lucian Blaga, care discută conceptul din perspectivă culturală, ca atribut al produselor spirituale.
Reținem două idei pe care filosoful le formulează în același volum, din 1944[viii]: faptul că nu există vid stilistic, lipsa de stil constituind „mai curând un amestec haotic de stiluri, o suprapunere, o interferență”,[ix] precum și ideea că apartenența la un stil reprezintă un obstacol în procesul de conștientizare a specificului acestuia, devenit vizibil numai pentru observatorul capabil de distanțare. Este și una dintre convingerile lui Tzvetan Todorov, care, analizând Scrisorile persane ale lui Montesquieu, conchide: „Condiția cunoașterii reușite este deci non-apartenența la societatea descrisă; altfel spus, nu putem în același timp să trăim într-o societate, în sensul plin, și totodată să o cunoaștem.”[x]
[i] Dicționarul explicativ al limbii române, Ediția a II-a, București, Univers Enciclopedic, 1996.
[ii] Marielle Macé, Styles. Critique de nos formes de vie, Éditions Gallimard, 2016, p. 23.
[iii] Ibid.
[iv] Pierre Bourdieu, Distinction. A Social Critique of the Judgement of Taste, translated by Richard Nice, Routledge&Kegan Paul Ltd, London, 1998, p. 29.
[v] Ibid., p. 5.
[vi] Marielle Macé, op. cit., pp. 13-14.
[vii] Strategia constă în acțiunea de manipulare a consumatorului de către brandurile ce vehiculează ideea de stil de viață asociat produselor oferite spre achiziție, precum și concepția vizând singularitatea individului care ar trebui să se perceapă pe sine însuși ca operă de artă (și să investească în propria stilizare, achiziționând produse și servicii).
[viii] Lucian Blaga, Filozofia stilului, f.l., Cultura națională, 1924.
[ix] Ibid., p. 12.
[x] Tzvetan Todorov, Noi și ceilalți. Despre diversitate, traducere de Alex. Vlad, Institutul European, Iași, p. 480.
