de Maria-Irina Giurgiu, clasa a XI-a B
Aștepta de mult timp. Soarele îi despărțise vârful capului ca pe un buștean, drept pe mijloc, cu roșu ca o limbă. La început purta răbdarea ca un porumbel alb. Voia, voia, voia. Avea să merite. Întotdeauna crudă pe jumătate, la umbră pe jumătate, era lapte acru și iaurt cu fructe. Pe peron, patina printre oameni, dar la finalul zilei, zilelor, anului, rămânea doar ea. Apoi, implorator, pasărea s-a smucit și a dispărut în Luna ca o gaură spre rai.
Planul era simplu. Îl uitase. Trenul trecea infinit și ea nu-și închidea ochii vreodată. Trenul chiar nu se oprea. Vagoanele zdrăngăneau pe șine, infinite, ca o hipnoză. Ea voia să vadă cealaltă parte. Celalălt peron ca un bebeluș nou, ca o promisiune. Timp de un an, hrănită de furie și de mirosul intoxicant al metalului încins – părea, de foame sau de somn, parfumul unui bărbat-, numără vagoanele de la 27 la 36 de zeci de ori. Obsesiv, cu dragoste – spera că va cunoaște persoanele corecte la 27 și că la 36 nu va depinde de ele cu toată ființa ei. În vagonul 27 își vedea reflexia de monstru. Îmbătrânise și simțea doar focul soarelui când încerca să-și șteargă praful de pe față. Pierdea totul, putea să ajungă pe celălalt peron traversând restul pământului, dacă voia. Orice ar fi putut face era mai bine decât ce făcea. Ciment. Roți. Flori. Stele. Transparență.
Transparență! După 5 luni, știa trenul ca pe un om și îi vedea totul din exterior. Vedea prin el, în cealaltă parte, atât de clar încât obiectele se conturau în alb. Un cerb cu ochii verzi sorbea apă din palma unei statui. Privește-ne! Îmbrăcat cu dulgi albe, ochii o dureau privind celălalt peron. Femeia de pe cealaltă parte nu vindea flori, ci pături. Striga întotdeauna, însă trenul o amuțea.
Trenul avea să fie așa cum îl punea. Se putea și asta – să-i ceară să treacă sau orice altceva și să o facă, idiotul. Voia să-l ia cu ea pe cealaltă parte. Voia să-i fie călător. „Du-mă.”, spunea înainte să adoarmă în final, deși dimineața următoare nu-si aducea aminte că spusese, nici că dormise, în picioare pe peron.
Voia el să o tragă de păr și să-i dea să guste nectar ca Hera și copiii ei. Să-i promită că nu irosise potențial de fată tânără, electrică. Să o ducă pe partea cealaltă și oriunde, în timp și în vreme.
La început ea voise ceva de la el, aștepta să treacă pentru un motiv. Cu vremea, ținea minte din ce în ce mai puțin: 31, sărat și cald, 36, rece. De fiecare dată când i se părea că se apropie finalul, voia ca trenul să își schimbe sensul și să poată sta încă un an, la fel. Radia sărbătoare, radia eșec din toți porii, dar era ușor să învinuiască trenul. Cum de nu-i vorbea? Doar noaptea sub cerul ce nu stătea vreodată, în alt moment al zilei, mai aproape de pământ (de parcă voia să asculte), trenul șoptea nu în cuvinte, ci în pumni de nisip. Deșert. Plajă. Strigăt. Îi răspundea: „Te duc.”
👏👏👏 Impresionant!