de Elena-Luminița Hrițcu, profesor de limba și literatura română
Sursă imagine: www.fundatiacaleavictoriei.ro
În secolul fanariot, modelul oriental adoptat de membrii clasei autohtone privilegiate este cel mai evident reflectat la nivelul opțiunilor vestimentare.
Costumul îmbrăcat în mediile aristocrate reprezintă o replică a vestimentației turcești, din care lipsește turbanul, interzis supușilor creștini ai Porții. Hainele sunt largi și până în pământ, de o considerabilă permisivitate pentru trupurile care se tolănesc leneșe pe divane și sofale. Anteriul, brâul prins cu paftale, feregeaua, ceacșirii și mai ales blana, „însemn al puterii, prestigiului social și al bogăției” (Tudor Dinu, Omenii epocii fanariote: chipuri din bisericile Țării Românești și Moldovei), compun acest costum de sorginte orientală. În picioare, se poartă omniprezenți papucii, iar elementul care acoperă capul este cireașa de pe tort: ișlicul sau calpacul, acea căciulă înaltă confecționată din carton și acoperită cu blană scumpă, reprezintă un substitut al turbanului și o replică pentru cuca domnească. Dimensiunile ișlicului sunt direct proporționale cu averea și cu demnitatea boierului, fapt remarcat cu umor de Paul Morand: „Îi deosebești (pe boieri) după înălțimea peste măsură de mare a ceea ce poartă pe cap; e o întrecere de-a cine depășește căciula vecinului, chiar și numai cu câțiva centrimetri.” (Paul Morand, București) Și Ion Ghica semnalează, în textul Băltărețu, statutul de indicator al distincției sociale atribuit acestui obiect vestimentar: „P-atunci, forma ișlicului nu era numai o fantezie […] fiecare trebuia să poate ișlicul după teapa lui” (Ion Ghica, Din vremea lui Caragea: Scrisori către Vasile Alecsandri).Iar mărturiile celor care au avut prilejul de a contempla spectacolul oferit de purtarea acestor accesorii vestimentare subliniază grotescul lor. Unul dintre martorii oculari este Vasile Alecsandri – contemporan cu moștenirea fanariotă din perioada de tranziție –, pe care îl citează Ștefan Cazimir, în lucrarea sus-menționată. Potrivit poetului care s-a dovedit a fi și un excelent observator al fizionomiei societății românești dintr-o epocă a prefacerilor, doi boieri de rang înalt nu puteau călători în aceeași caleașcă pe drumurile podite ale Iașiului, din cauza riscului de a se turti ișlicele pe care le purtau, ca urmare a carambolurilor provocate de contactul roților trăsurii cu bârnele ce acopereau caldarâmurile capitalei Moldovei.
Soțiile și fiicele boierilor îmbracă un costum similar celui bărbătesc – aceleași piese vestimentare, doar că unele sunt transparente și majoritatea au un colorit mai intens. Situația se schimbă la cumpăna dintre veacuri, când ocupațiile ruse și austriece introduc moda costumului apusean. Cele mai receptive la schimbare se dovedesc a fi femeile. Mărturie în acest sens stau observațiile contelui Langeron cu privire la revoluția în moravuri petrecută în perioada ocupației rusești dintre 1806 și 1812. Boieroaicele române se dezbracă de veșmintele largi și adoptă moda rochiilor cu corset. Doar cele mai în vârstă rămân fidele vechiului costum. Bărbații se dovedesc a fi mai reticenți la inovație, iar cei care îmbrățișează tendința hainelor strânse pe trup, a fracului, sunt nevoiți să revină la vechiul costum odată cu încheierea administrației rusești, în 1812, din rațiuni profilactice, căci autoritățile otomane considerau opțiunea pentru vestimentația apuseană la fel de relevantă ca adoptarea unor idei politice moderne.
Diversitatea vestimentară determinată de apartenența la o categorie de gen se reflectă și în arta bisericească a vremii. În Oamenii epocii fanariote…, Tudor Dinu semnalează capacitatea frescelor bisericești de a reprezenta în manieră iconică stări de fapt ale timpului, printre care se numără și contrastul dintre spiritul conservator al bărbaților, înfățișați în tablourile votive drept purtători ai costumului oriental, și deschiderea spre modernitate a femeilor, care aleg să fie imortalizate cu straie realizate după moda occidentală și cu accesorii de aceeași factură.
De altfel, bijuteriile scumpe cu care doamnele din clasa conducătoare se accesorizează, alături de garderoba lor, dar și a soților, nu de puține ori, șubrezesc capitalul unor familii, în cazul cărora, impulsul exhibării prestigiului social ajunge să eclipseze înclinația spre cumpătare. Pentru boierul român, afișarea ostentativă a bunăstării este o practică și un deziderat existențial, iar împodobirea trupului reprezintă numai una dintre modalitățile de satisfacere a acestei necesități sociale. Despre concepțiile asupra frumuseții din epoca fanariotă, despre igiena și îngrijirea corporală, despre chipuri și trupuri aflăm mai multe de la Constanța Vintilă-Ghițulescu. În Patimă și desfătare…, autoarea discută despre existența mai multor idealuri de frumusețe feminină (inclusiv masculină, deși aceasta este mai puțin pusă în valoare). Dacă în prima parte a regimului fanariot, femeia atrăgătoare este cea pe care o caracterizează corpolența – însușire transferată și în zona masculinității, reprezentând o consecință a existenței sedentare a membrilor clasei boierești –, în ultimele decenii ale secolului al XVIII-lea, odată cu pătrunderea unei noi forme de loisir, balul, care impune alte constrângeri, idealul de frumusețe se modifică. Adoptarea noului costum, strâns pe corp – rochia cu corset, fracul –, contribuie, în egală măsură, la această schimbare. Diferite sunt și viziunile pe care le au, în epocă, membrii celor două categorii de gen asupra frumuseții feminine: dacă doamnele consideră prioritar aspectul chipului – pe care îl îngrijesc excesiv,[1] în detrimentul trupului, căci igiena continuă să lase de dorit –, bărbații preferă ca înfățișarea plăcută să fie dublată de grație și farmec.
[1] Ca tehnici de înfrumusețare, Constanța Vintilă-Ghițulescu amintește utilizarea (excesivă) a sulimanului, deprindere de sorginte orientală condamnată de Biserică, dar care a supraviețuit datorită succesului de care a avut parte în rândul femeilor, precum și aplicarea pe obraz a benghiurilor, alunițe din hârtie neagră, reprezentând o practică de aceeași proveniență. Pentru escamotarea mirosurilor neplăcute ale trupului, se foloseau miroasele, soluții pe bază de ierburi aromate, rezultate în urma procesului de distilare.
