de Elena-Luminița Hrițcu, profesor de limba și literatura română
În genere, se consideră că intervalul 1711/1716-1821, cunoscut drept secolul fanariot, reprezintă un hiatus sub raportul realizărilor de ordin intelectual şi artistic. Dacă se aplică metoda comparativă, faptul pare cu atât mai evident. Secolul anterior, al XVII-lea, fusese marcat de activitatea unor cărturari precum Grigore Ureche, Miron Costin, stolnicul Constantin Cantacuzino, mitropolitul Dosoftei, culminând cu Dimitrie Cantemir, o primă personalitate enciclopedică pe care a dat-o culturii universale spaţiul românesc. În acest interval, activitatea tipografică s-a intensificat, iar cărţi editate în Ţara Românească, în greacă ori slavonă, ajungeau în ţările vecine, transformate în paşalâcuri, asigurând astfel supravieţuirea spiritualităţii ortodoxe, ameninţate prin procesul de islamizare desfăşurat masiv în aceste ţinuturi. Înfăptuirile veacului al XIX-lea este redundant să le evocăm pe larg. Ne limităm la a menţiona că acesta a cunoscut două momente majore: cel paşoptist, cu realizări notabile în varii domenii de activitate intelectuală, şi cel junimist, concentrând activitatea literară şi culturală a membrilor Societăţii, cu marcante consecinţe în domeniul istoriei, al limbii, al literaturii şi al criticii literare.
Desconsiderarea din punct de vedere cultural a secolului al XVIII-lea se justifică şi prin raportarea la ceea ce regimul a avut definitoriu: o politică de jaf sistematic soldată cu falimentarea ţării, o administraţie şi o justiţie corupte. Indeniabil, cei mai mulţi principi fanarioţi (cu atât mai mult membrii escortelor constantinopolitane) au venit în Principate cu intenţia clară de a se îmbogăţi, obiectiv pentru atingerea căruia au supralicitat mecanismele de extorcare ale administraţiei. Dar printre aceşti arghirofili s-au aflat şi câţiva principi „luminaţi” – e drept, nu mulţi – pentru care cupiditatea nu este o trăsătură care să îi reprezinte în manieră iconică. Aceşti reformatori, cum îi numeşte Nicolae Iorga în volumul VII al Istoriei românilor, care au atribuit iniţiativelor culturale caracter prioritar, nu puteau fi decât spirite rafinate prin educaţie, conştiente de binefacerile cunoaşterii. Sub patronajul unor domnitori precum Nicolae şi Constantin Mavrocordat, Alexandru Ipsilanti ori Grigore Grica, viaţa culturală din controversatul secol XVIII a înregistrat câteva momente şi realizări.
Este de notorietate faptul că o cultură minoră, ca a noastră, îşi datorează progresul factorilor extrinseci, în speţă, contactelor cu civilizaţiile avansate. Începând cu secolul al XVIII-lea, dar atingând apogeul în veacul următor, cultura franceză joacă rolul de reper pentru tânăra, recent născuta cultură română. Datorită atenției pe care elita culturală sau cea politică o acordă realizărilor Franţei, au pătruns şi la noi idei politice revoluţionare, s-a produs reforma instituțiilor și în domeniul moravurilor, al modei şi al modului de petrecere a timpului, iar viaţa culturală, până atunci timidă şi izolată, s-a afirmat energic, prin coagularea manifestărilor din domenii variate, ale căror baze s-au pus acum. Dar până la acest nivel, atins la jumătatea secolului al XIX-lea, au existat începuturile, primii paşi spre modernizare. Cei care favorizează pentru întâia dată fenomenul de emulaţie franceză în Principate sunt domnitorii fanarioţi.
În calitate de dragomani ai Porţii, fanarioţii cunoşteau limbile moderne utilizate în negocierea tratatelor de pace. Acest aspect, precum şi menţinerea de relaţii cu Occidentul, au creat condiţii pentru pătrunderea în Țările Române a produselor spaţiului cultural apusean: ziare şi cărţi, cu precădere franceze. Din gazetele occidentale, principii se informează cu privire la apariţii recente în domeniul științei, literaturii, filosofiei ori politicii. Unii dintre ei efectuează traduceri din creaţia beletristică ori filosofică franceză şi italiană. Citite la nivel aulic, publicaţiile se insinuează treptat şi în orizontul de interes al protipendadei. Influenţa, posibilă datorită fenomenului de mimetism şi dorinţei boierilor de a intra în graţiile domnitorului, se propagă ierarhic, urmând o traiectorie descendentă: de la domnitor, la cei din preajma sa, boierii de starea întâi; de la aceştia din urmă, către boierii de rang inferior. Aici se opreşte influenţa, căci „în România, până la sfârşitul secolului al XIX-lea, majoritatea populaţiei era analfabetă”, observă Alex Drace-Francis, în Geneza culturii române moderne: Instituţiile scrisului şi dezvoltarea identităţii naţionale, 1700-1900.
Se înţelege că lectura constituie, în epocă, privilegiul elitei sociale. Dar ce semnificaţie are cartea pentru receptorii săi din veacul fanariot şi, mai ales, ce se citeşte? În următorul articol, vom răspunde la aceste întrebări.
