de Antonia Mîndru, clasa a XI-a B
„Spunea cronicarul că ‹‹nu este alta mai de folos zăbavă decât cetitul cărților››. Deviza aceasta este valabilă pentru orice individ, pentru orice trăitor.”
L-am întâlnit într-o sală a bibliotecii, înconjurat de școlari, cum, de altfel, se și cade unui dascăl.
– Domnul scriitor…?
– Nu. Un profesor care scrie.
Așa s-a prezentat, zâmbind, Petcu Abdulea, autor de literatură pentru copii. Născut în Balta Brăilei, într-un „sat cu nume ciudat”, dar stabilit ulterior în orașul Constanța, învățător, în primii ani de carieră, mai apoi, profesor de Limba și literatura română – iată câteva detalii despre invitatul special al evenimentului „Noaptea Bibliotecii”.
Întâi, am răsfoit, din curiozitate, paginile unor volumașe minunat ilustrate, intitulate Poveste cu rime și ominime, O vacanță de vară extraordinară, Jocuri cu litere . Versurile simpatice și instructive, echilibrând perfect ghidușia și morala poveștii, vădeau un autor pasionat, dedicat culturii și unei educații realizate în spiritul celor mai practice moravuri. Drept urmare, aceluiași autor i-am adresat, spontan, câteva întrebări, vizând actul de lectură și relația carte-copil:
M. A.: Dumneavoastră sunteți autor de literatură pentru copii, ramură a beletristicii pe care nu oricine se simte încrezător să o abordeze. Ce v-a îndemnat, ce vă inspiră să scrieți pentru cei mici?
A. P.: După Revoluția de la 1989, ca profesor, eu am lucrat mulți ani numai cu elevi care aveau dorința să creeze, să scrie. Bineînțeles, toți citeau. Alegeam „crema”, pe cei mai buni, de la școlari de primară până la studenți, și, împărțiți pe mai multe grupe, îi îndrumam. Era împlinirea mea să îi văd cum fac progrese, iar o bucurie și mai mare era să scriu pentru ei, căci eu am scris pentru elevii mei, în primul rând, și-abia apoi pentru ceilalți cititori. Nu spun că scrierile mele sunt grozave, dar, până la momentul de față, n-am primit niciun semn că cititorilor nu le-ar plăcea vreo carte de-a mea. Am depus efort, atât în conținutul, cât și în aspectul lor. Volumele au o grafică specială – am căutat ani de zile o editură cu un grafician ale cărui ilustrații să sporească farmecul textului.
Dragostea pentru ei s-a împletit cu dragostea pentru cuvântul scris, românesc. Nichita Stănescu spunea că „limba română este patria mea”. Noi, cei care suntem profesori de Limba română, înțelegem pe deplin lucrul acesta și cu atât mai mult îl simt aceia care scriu.
M. A.: Ce ați observat în atitudinea publicului din sera aceasta, format aproape exclusiv din copii?
A. P.: Deși am vorbit și am lecturat pe un fundal zgomotos, nepropice unei astfel de interacțiuni, cei mai mulți au fost atenți. Unii dintre copii – cum sunt băieții, mai zburdalnici – pe care, în alte contexte, îi captez foarte ușor, de nu-și iau privirea de la mine, unii copii, zic, nu s-au concentrat pe ceea ce le spuneam. Dar acest comportament pueril dispare odată cu vremea, sunt șotii școlărești pe care le putem trece cu vederea. Eu am încredere că m-au înțeles, am încrede în copii.
M. A.: Sunteți tată, iar fiica dumneavoastră vă însoțește astăzi la un eveniment cultural. Cu siguranță, ați crescut-o în spiritul cărților, pe care le îndrăgiți atât de mult. Cum i-ați sfătui pe actualii dumneavoastră cititori să-și educe copiii?
A. P.: Nu știu dacă sunt în măsură să dau sfaturi. Totuși, copilul imită comportamentul adultului. Dacă părinții citesc, sigur, sigur vor citi și cei mici. Iat-o, aici (pagina de titlu a volumului „Poveste cu rime și omonime” conține o fotografie a fiicei scriitorului, la vârsta de 5 ani), nu știa să citească, dar ținea cartea în brațe, cum văzuse la tata. Așa că adulții să citească dumnealor, mai întâi, apoi să-i pretindă și copilului.
De asemenea, îi îndemn pe părinți să aleagă tinerilor cititori cărți potrivite vârstei, cărți care să le fie pe plac. Dacă nu preferă clasicele povești, neapărat să încerce să găsească altceva. Trebuie să existe vreun volum care să îi atragă. Spre exemplu, fetița unei cunoștințe este la gimnaziu și nu foarte atașată de lectură. Recomandările mele nu au captat-o. Dar, iată, a descoperit o carte despre o tânără evreică în timpul dominației naziste, salvată de faptul că știa să cânte la pian. A emoționat-o povestea și a afirmat că, în sfârșit, a găsit ceva ce iubește să citească.
Din nefericire, au apărut și continuă să apară prin librării volume care, spun eu, ar trebui eliminate. Cuvintele pe care le vedem, uneori, scrise pe ziduri de fel și fel de neisprăviți se regăsesc, mai nou, în cărți. Există acele volume – Jurnalul unui puști, Jurnalul unei puștoaice – în care elevii sunt practic îndemnați să nu respecte profesorii, să nu citească, să devină dușmani ai culturii. Nu se poate așa ceva!
Am citit, cu mare ușurare, acum câteva zile, că s-a retras din librării o carte (aluzie la Profuʼ crede că învăț – Elise de Rijck) reclamată de numeroși părinți și cadre didactice. Mă bucur că autoarea a fost de acord să renunțe la comercializarea volumului, căci ironiile pe care le inclusese în unele pagini puteau trece, în ochii celor mici, drept adevăruri. Cititorii fără vreo pregătire deosebită pot interpreta satira cărții drept un îndemn venit din partea unei persoane, iată, suficient de culte pentru a scrie și publica. Aici intervine selecția: de astfel de volume trebuie să-i ferim pe copii.
M. A.: Care ar fi mesajul dumneavoastră pentru iubitorii de carte, dronici de a bifa pe listă cât mai multe lecturi, dar concentrați și pe surprinderea corectă a esenței acestora?
A. P.: Desigur că nu putem citi tot ce există prin biblioteci și librării. Apoi, nici n-am avea timp suficient pentru așa ceva. Ne trebuie o strategie.
Când o lectură te depășește, pune-o imediat deoparte! Dacă cineva îmi dădea mie, fiind elev de generală, să citesc Frații Karamazov, ce părere aș fi avut despre cărți și specificul lor? Pe atunci mă interesau romanele polițiste, de aventură, Jules Vernes ș.a.m.d. Unii ar numi astfel de cărți „maculatură”, dar ele sunt concepute pentru o anumită categorie de vârstă. Au scopul de a deschide calea și pofta pentru alt gen de carte, pe care abia mai târziu o percepi ca pe o scriere fundamentală a omenirii.
În același timp, nu poți avansa în vârstă fără să citești Război și pace, Muntele vrăjit, Idiotul, Pe Donul liniștit și alte cărți pe care intelectualitatea de la nivel internațional le recunoaște drept opere de temelie. Toată inteligența lumii este condensată în paginile unor astfel de cărți. Noi înșine suntem expresia propriilor lecturi. Vorba proverbului, spune-mi ce citești, ca să-ți spun cine ești.
