de Antonia Mîndru, clasa a X-a B
Monocromie
E violet crepusculul din zare,
Înfiorat, trasat în tușe-adânci.
Tot violetă este, mi se pare,
Și umbra mea străină de pe stânci.
În iarba cu reflexe viorii
Se furișează flori, ca niște pete.
Adâncurile ample, vineții
Și-au încleștat noianul de secrete.
Iar luna… Risipește prea încet
Culoarea asta rece și amară.
M-apasă greu un abur violet,
De parcă lumea-ar fi o călimară.
Doar valuri incolore, care parcă
Se unduiesc în șoapte de tango
Îmi poartă-n depărtări ușoara barcă,
Spre noaptea ce răsare indigo.
Vid
Simt cum mă cuprinde un sentiment bacovian,
Cum trăiesc, nemișcată, cu privirea-n tavan.
O muscă, neagră ca un punct de cerneală,
A intrat insolent în camera goală.
Golită de visuri, de vise, de ecou…
Pot simți absența inimii înăuntrul meu.
Atmosfera e rece și atât de goală
Că nu există în aer nici măcar plictiseală.
Supusă unei examinări atente,
Mă descopăr și eu golită de sentimente.
Atomii se disipează încet,
Neutralizând orice punct concret.
Rămân, trăind nemișcată, în picioare,
Gândind nonșalant că Universul dispare,
Că la rândul meu, mă voi prăbuși,
Prea absentă pentru a supraviețui.
Amețesc și încerc să mă sprijin de zid.
Am senzația că alunec în vid…
Respir încet și devin conștientă
De musca ce încă bâzâie, insolentă,
Risipind alb-negrul filtru bacovian.
Mă trezesc, nemișcată, cu privirea-n tavan.
♥️♥️♥️