de Maria-Irina Giurgiu, clasa a X-a B
Acvariul vecinei abandonate O iederă uscată-mbracă peretele vecinei. Când am intrat, acvariul ei de pești lipsea. I-am cerut împrumut o carte, m-a tras după ea în labirint. Singurătatea casei ei e scobitura lingurii de argint. Copiii n-o mai vizitează, de soțul ei nu știu nimic, în dormitorul ei tot gol, mă lasă două minute căutând haotic cartea, eșuează să m-asculte. Deasupra patului făcut meticulos, acvariul plin cu pești galbeni luminează glorios. Lumina de veghe, vecina-mi amintește de noi. Aș vrea o vacă, 3 copii, câini, o mulțime. Pe ea tot cartierul o cunoaște pentru iederă, nici eu n-o știu prea bine. Nepoata între versuri Îmi pun parfum în spatele gâtului, frigul pulverizat îmi ajunge până la oase. De pe buza unei căni m-arunc-n cafea, în secret. Aș vrea numai să știu ce trece prin mintea unui poet. În mijlocul limbii, ca un cercel metalic rece, o rimă nespusă încă nu se naște, iar timpu-i trece. Bunica știe cărți de poezie din scoarță-n scoarță. Versuri, de mică, mi le zice cu pasiune de toxicoman, eu nu recit de când mă știu ș-apoi așa ceva nici nu se-nvață, dar paginile lor îmi pare că miros a marțipan. Așez flori, să le usuc, abandonez cărți în morman. Îmi place să scriu în oglindă, a fi poet sau femeie mi se pare standard uman.
