Echipa de robotică de la Carmen Sylva, prin ochii unei membre de ocazie
de Mîndru Antonia, clasa a X-a B
Zi călduță, de primăvară: 5 martie 2022, ora 10:16. Cu un sfert de oră întârziere, urc scările către laboratorul First Tech Challenge (FTC), unde echipa de robotică e deja în funcțiune. Îi găsesc la treabă pe Șefu’ (Cristi), Maxim (Alex), Selena, Marian, Darius, Andrei, Șobo (Eduard) și Maria, fideli membri Overclockers.
Șefu’ lucrează la programul de autonomie. Maxim, asistat de Selena, meșterește ceva la brațul robotului, iar Maria se ocupă de jurnal. În timp ce Șobo aranjează terenul de antrenament, Darius și Andrei fac pe șoarecele și pisica în jurul laboratorului. Se anunță trei ore foarte lungi…
Cine sunt Overclockers #RO035, mă întrebați? Pe scurt, echipa care ne reprezintă liceul la competiția internațională de robotică și programare BRD First Tech Challenge. Continuăm o tradiție, lăsată de foștii elevi ai Liceului Teoretic „Carmen Sylva”, acum studenți la diverse facultăți și mentorii noștri. Scopul pe care îl urmărim, ca participanți la concurs, este să construim un robot dotat cu un braț mecanic, capabil de manevrarea și transportul unor obiecte stabilite de organizatori (cuburi și rațe de cauciuc, mai exact). Nu este ușor, dar ne plac provocările!
Cum spuneam, i-am găsit pe ai mei colegi în acțiune. După ce m-am interesat de ceea ce avem în plan astăzi – băieții se ocupă de calibrare și lucrează la autonomie -, mă așez lângă Maria, să refacem câteva pagini de jurnal. Jurnalul FTC este un item crucial în această competiție: în el sunt consemnate progresele robotului, evenimentele importante, problemele întâmpinate și soluțiile propuse de echipă. Va constitui un reper important în acordarea punctajului pentru cooperare și inovație.
Lucrând, schimbăm ultimele noutăți din liceu și comentăm cele mai recente idile. Curând, jurnalul este complet abandonat.
În tot acest timp, am păstrat un ochi și pentru restul membrilor. În afară de Șefu’, care se chinuie din răsputeri cu programul Java, ceilalți nu par foarte ocupați: Darius și Andrei aranjează scule, împărțindu-și palme amicale, iar Edi și-a înfundat căștile în urechi. Este momentul să intervin, în calitate de membră PR (public relation) și fotograf de serviciu. Un blitz bine poziționat face minuni cu entuziasmul colegilor: încep, subit, să-și caute de lucru – deh, să dea bine la cameră!
E abia 10:45, dar atmosfera s-a înviorat simțitor. Mentorul, d-nul prof. Laurențiu Bulgaru , a venit într-o scurtă inspecție. Le dă indicații Șefului și lui Edi, care au întâmpinat dificultăți în alcătuirea programului de autonomie. Sunt verificate conexiunile robotului, apoi se desfășoară prima încercare: robotul ar trebui să traverseze un obstacol, să ridice un cub, așezându-l pe suport, apoi să revină la poziția inițială. Eșec! Mașinăria se învârte haotic, urmând o traiectorie piezișă. Noi, ceilalți membri, ne-am aliniat ca la spectacol, privind, oarecum amuzați, tentativele robotului autonom. Ovaționăm la vreo încercare mai aproape de reușită. Șefu’ și asistentul său, Șobo, sunt vizibil enervați și, după ce mentorul părăsește laboratorul, câteva injurii le scapă printre dinți. Ne prefacem că nu i-am auzit, întorcându-ne la treburile noastre.
Ora 11:03 – eu și Maria am terminat ce aveam lucrat la jurnal. Ne relaxăm puțin, după atâta muncă.
S-a zis cu odihna noastră! La 11:07, începe marele raliu. Șefu’ și ai săi asistenți testează (din nou) programul de autonomie, ceea ce le va răpi nenumărate încercări. Robotul nu pare dornic să coopereze.
Șefu’ modifică algoritmii de viteză, în speranța unui rezultat mai bun – nimic! Robotul o ia razna și lovește pereții ringului. Ratează la milimetru obiectivul și se răstoarnă la trecerea peste obstacol. Intervine Maxim, cu trusa de scule. După ajustări, mișcările sunt mai exacte.
Nici restul membrilor nu se plictisesc, asistând la confruntarea dintre Darius și Andrei. După ce s-au țintit cu rațe de cauciuc și cuburi de burete, au schimbat armele. Două tuburi de pvc, aruncate prin laborator, au devenit lasere ad-hoc, iar în fața ochilor ni se desfășoară o scenă demnă de Star Wars. Șobo se alătură, devenind al treilea muschetar, și pierde, în duelul cu Darius.
Greu de crezut că, pe fundalul acestor momente de destindere, unul dintre noi trăiește un coșmar. Ne amintim de bietul Cristi, abia când urlă la noi, în culmea disperării: „Da’ POTOLIȚI-VĂ ODATĂ, că mă scoateți din sărite! Eu ÎMI ÎNCING CREIERII aici și VOI stați degeaba!” Conchidem că are perfectă dreptate. Spăsiți, ne întoarcem la locurile noastre, reluându-ne minorele activități.
Neobservate, eu și Maria ne furișăm afară din laborator, fugind de plictiseală. Pentru cei care nu cunosc senzația, e o plăcere să cânți pe holurile liceului, știind că singurii care te pot auzi sunt pereții și coechipierii distrași de robot. De aceea, ne permitem un mic concert, în timp ce urcăm și coborâm, dramatic, scările.
Când revenim în laborator, la 12:14, după nenumărate modificări aduse programului, Șefu’ decide că are nevoie de o pauză. Așadar, iese la aer, însoțit de majoritatea membrilor. Mă văd nevoită să rămân înăuntru, pentru a-mi îndrepta boacăna: într-un moment de neatenție, am scris pe tablă cu ceea ce presupuneam că este cretă albă, lichidă. Abia acum observ inscripția „permanent ink” de pe etichetă. Șterge, șterge, până nu observă cineva! Îmi va lua o veșnicie…
Sunt exact 9 minute de când ceilalți au ieșit la răcoare. Domnul profesor ne mai face o vizită, la țanc pentru a constata lipsa majorității echipei. În spirit de glumă, se poziționează în fața ușii, așteptându-i sugestiv, cu un tub de pvc la îndemână. Fețele lor uimite sunt de neprețuit! În fine, după câteva lămuriri, domnul profesor îi grațiază și aprobă abandonarea momentană a programului de autonomie. Ultima jumătate de oră este dedicată antrenamentului driverilor. „Maeștrii” ghidează robotul cu ajutorul unui joystick, colectând și transportând cuburi și rațe de cauciuc. Între noi fie vorba, Șobo se pricepe la asta!
Cum este deja ora 13:00, ne pregătim de plecare. Strângem uneltele împrăștiate, rearanjăm ringul și facem nevăzute urmele luptelor zilei. Robotul este pus la loc sigur, iar membrii încep să părăsească laboratorul. Cu siguranță, Șefu’ se gândește la cum trebuie îmbunătățit programul. Șobo abia așteaptă să doarmă, Maxim își trece în revistă ideile trăsnite, iar Andrei și Darius continuă să se înghiontească până dincolo de poartă. Personal, abia aștept să iau prânzul. O sâmbătă obișnuită cu Overclockers te epuizează, în adevăratul sens al cuvântului!
